nomes no trilho de navegação
Regular passage visitor and winter visitor.
Les especies d'aves con nome común en llingua asturiana márquense como NOA. En casu contrariu, conséñase'l nome científicu o de la SEO.
Sylvia cantillans ye una especie d'ave paseriforme de la familia Sylviidae.
Presenta un llargor de 12 cm, y un valumbu de 19 cm. L'iris ye castañu de Ø 3,5 mm. Picu abuxáu (más blancucia'l quexal inferior). Pates nun tonu anaranxáu.
El machu tien cabeza y mantu de color gris azuláu, nales y cola en tonu gris pardu, pescuezu y pechu castañu cobrizu, banduyu blancu y lladrales blancucios. Traces carauterístiques son un bigote blancu, n'ocasiones pocu marcáu, y aniellu ocular de tonu acoloratáu anaranxáu.
La fema estremar del machu pola so tonalidá más apagada y parda, onde la parte inferior faise más amarellentada, la cimera más parda, la bigotera reparar abondo menos marcada, y el aniellu ocular más descoloríu en tonu naranxa claru.
Desenvolver ente carbes y maleza arbustiva de pequeñu porte, onde se despinta realizando vuelos curtios d'una a otru matu, pudiéndose alcuéntrase en campos baldíos, en campu abierto pobláu por esti tipu de vexetación (carba baxa) y con arboláu esvalixao. Suel atopase tamién nes proximidaes de los ríos, onde habita la espesura de les veres, húmedes y aptes pal so desenvolvimientu, onde atopa alimentu y resguarado.
La papuda carrasqueña presenta cuatro subespecies, talmente que según la so localización xeográfica asina va ser d'una o otra.
N'España ye un páxaru branizu, presente dende marzu hasta setiembre.
La papuda carrasqueña occidental (Sylvia cantillans cantillans), alcontrar nel noroeste peninsular d'Italia, en Sicilia, sur de Francia y Península Ibérica. N'ocasiones tamién se lleguen a alcontrar exemplares nel noroeste d'África.
La papuda carrasqueña oriental (Sylvia cantillans albistriata), alcontrar nel nordeste d'Italia, y tola franxa que va escontra'l sudeste hasta'l sur de Turquía.
La papuda carrasqueña de Moltoni (Sylvia cantillans moltonii), ye endémica de les islles occidentales mediterránees (Córcega, Cerdeña y Islles Baleares), onde ta llargamente distribuyida.
La papuda carrasqueña inornata (Sylvia cantillans inornata), distribuyir pol noroeste d'África.
El so reclamu ye caltriante, emitiendo un "chec-chec" nidiu y lentu, que tamién podría describise como "chac"; emitir con frecuencia tamién n'estáu d'alarma. El so cantar ye melodiosu y musical, curtiu, y ensin notes aspres o metáliques.
Ye básicamente insectívora, aliméntase mayoritariamente de los inseutos que caza, anque tamién inxer arañes, delles bárabos, distintos granes de plantes herbales, frutos monteses como bayes, y tamién puede picotiar dalguna qu'otra fruta que tope nel so camín.
Esta páxina forma parte del wikiproyeutu Aves, un esfuerciu collaborativu col fin d'ameyorar y organizar tolos conteníos rellacionaos con esti tema. Visita la páxina d'alderique del proyeutu pa collaborar y facer entrugues o suxerencies. Les especies d'aves con nome común en llingua asturiana márquense como NOA. En casu contrariu, conséñase'l nome científicu o de la SEO. Sylvia cantillans ye una especie d'ave paseriforme de la familia Sylviidae.
Devedig ar glasten[1] a zo un evn, Sylvia cantillans an anv skiantel anezhañ.
Bevañ a ra al labous e broioù kreizdouarel[2].
El tallarol de garriga o busqueret de garriga (Sylvia cantillans) és un ocell passeriforme present a Europa meridional i Àfrica del Nord i escàs arreu dels Països Catalans. Per sobre és gris fosc, la gola i el pit són rogencs i la panxa blanquinosa. Té una lleu ratlla blanca sobre l'ull, més evident en el mascle. Fa 12 cm.Nidificant estival i migrador regular. És estiuenc i es troba en bon nombre en el medi que li és adient, és a dir la muntanya mitjana mediterrània que tingui vegetació arbustiva densa i que tingui boscos, és així que no es troba al litoral, Pirineus i a les planes interiors.Únicament es reprodueix a les costes mediterrànies i a tota la península Ibèrica. En un arbust, la femella construeix el niu i, a l'abril, hi pon 3 o 4 ous que haurà d'incubar al llarg de 12 dies, el mateix temps que s'haurà d'esmerçar en l'engreix dels pollets fins que aquests aprenguin a volar. Poder fer dues cries.[1]
El tallarol de garriga o busqueret de garriga (Sylvia cantillans) és un ocell passeriforme present a Europa meridional i Àfrica del Nord i escàs arreu dels Països Catalans. Per sobre és gris fosc, la gola i el pit són rogencs i la panxa blanquinosa. Té una lleu ratlla blanca sobre l'ull, més evident en el mascle. Fa 12 cm.Nidificant estival i migrador regular. És estiuenc i es troba en bon nombre en el medi que li és adient, és a dir la muntanya mitjana mediterrània que tingui vegetació arbustiva densa i que tingui boscos, és així que no es troba al litoral, Pirineus i a les planes interiors.Únicament es reprodueix a les costes mediterrànies i a tota la península Ibèrica. En un arbust, la femella construeix el niu i, a l'abril, hi pon 3 o 4 ous que haurà d'incubar al llarg de 12 dies, el mateix temps que s'haurà d'esmerçar en l'engreix dels pollets fins que aquests aprenguin a volar. Poder fer dues cries.
Aderyn a rhywogaeth o adar yw Telor brongoch (sy'n enw gwrywaidd; enw lluosog: telorion brongoch) a adnabyddir hefyd gyda'i enw gwyddonol Sylvia cantillans; yr enw Saesneg arno yw Subalpine warbler. Mae'n perthyn i deulu'r Teloriaid (yr Hen Fyd) (Lladin: Sylviidae) sydd yn urdd y Passeriformes.[1] Dyma aderyn sydd i'w gael yng ngwledydd Prydain ac mae i'w ganfod yng Nghymru.
Talfyrir yr enw Lladin yn aml yn S. cantillans, sef enw'r rhywogaeth.[2] Mae'r rhywogaeth hon i'w chanfod yn Asia, Ewrop ac Affrica.
Mae'r telor brongoch yn perthyn i deulu'r Teloriaid (yr Hen Fyd) (Lladin: Sylviidae). Dyma rai o aelodau eraill y teulu:
Rhestr Wicidata:
rhywogaeth enw tacson delwedd Crombec aelwyn Sylvietta leucophrys Preblyn coed adeinwinau Stachyris erythroptera Preblyn coed Austen Stachyris oglei Preblyn coed bronwyn Stachyris grammiceps
.jpg)
_(2).jpg)
_-_Sylviidae_-_bird_skin_specimen.jpeg)
Aderyn a rhywogaeth o adar yw Telor brongoch (sy'n enw gwrywaidd; enw lluosog: telorion brongoch) a adnabyddir hefyd gyda'i enw gwyddonol Sylvia cantillans; yr enw Saesneg arno yw Subalpine warbler. Mae'n perthyn i deulu'r Teloriaid (yr Hen Fyd) (Lladin: Sylviidae) sydd yn urdd y Passeriformes. Dyma aderyn sydd i'w gael yng ngwledydd Prydain ac mae i'w ganfod yng Nghymru.
Talfyrir yr enw Lladin yn aml yn S. cantillans, sef enw'r rhywogaeth. Mae'r rhywogaeth hon i'w chanfod yn Asia, Ewrop ac Affrica.
Црвеногушестото грмушарче (науч. Sylvia cantillans) е мала врапчевидна птица која се размножува претежно низ јужниот дел на Европа, од Пиринејскиот Полуостров, со исклучок на западниот и северниот брег, во јужниот дел на Франција, Италија, медитеранските острови, јужниот дел од Балканскиот Полуостров, Бугарија, Македонија, Грција и во Мала Азија. Таа е птица преселница, која зимува на јужниот раб од Сахара.
Црвеногушестото грмушарче е долго 12-13 см. Горниот дел од телото на мажјаците им е сивкав, а долниот посветол со цигла црвена нијанса. Има бели образи како мустаќи. Женките се одозгора кафеавкави со посива глава, а одоздола се со розовикава нијанса. Мажјаците имаат светло црвен прсен околу очите, а женките сивомаслинав. Младенчињата се одозгора кафеавомаслинави, а одоздола бели.
Живеалиштето на оваа птица се планините со дабови шуми, но најмногу сака грмушки од олендри во близина на реки. Ретко се среќава во градски средини. Се храни со инсекти преку лето, а со бобинки и семиња наесен. Пеењето е брзо и растреперено, слично на малото белогушесто грмушарче.
Сезоната на парење трае од средината на април до почетокот на јуни. Гнездото го сместуваат во ниска грмушка, не повисоко од 1 метар. Го градат со ситни гранчиња и тревки и го украсуваат со пајажина. Внатре го постилаат со меки тревки и животински влакна. Несат 3-4 зеленкави, испрскани јајца. Обата родитела, иако повеќе женката ги инкубираат јајцата што се излегнуваат по 11-13 дена. Двата родитела учествуваат во исхраната на пилињата што трае 11-12 дена, а ако женката има второ легло, мажјакот ги храни пилињата од првото.
Се разликуваат 4 подвида, поделени во три групи, кои се блиску до статусот на алотропни форми:[2].
Освен S c. inornata, сите подвидови ги има во централна Европа.[3]
Црвеногушестото грмушарче (науч. Sylvia cantillans) е мала врапчевидна птица која се размножува претежно низ јужниот дел на Европа, од Пиринејскиот Полуостров, со исклучок на западниот и северниот брег, во јужниот дел на Франција, Италија, медитеранските острови, јужниот дел од Балканскиот Полуостров, Бугарија, Македонија, Грција и во Мала Азија. Таа е птица преселница, која зимува на јужниот раб од Сахара.
La Barbstria silvio, Sylvia cantillans, estas specio de birdo de la familio de Silviedoj kaj de ties plej tipa genro nome Sylvia aŭ silvioj, kiuj estas grizecaj aŭ grizecbrunaj insektovoruloj. Tiu malgranda silvio reproduktiĝas en plej sudaj areoj de Eŭropo el Iberio al Grekio kaj nordokcidenta Afriko. Temas pri migrantaj birdoj, kiuj vintrumas laŭlonge de la suda bordo de Saharo. Ĝi estas vaganto tre for de la reprodukta teritorio kaj printempe kaj aŭtune tiom norde kiom ĝis Britio.
Kiel plej parto de silvioj, ankaŭ tiu havas distingajn masklan kaj inan plumarojn, temas pri kazo de seksa duformismo. Maskla plenkreskulo havas grizajn dorson (pli malhele ĉe flugilplumoj) kaj kapon, brikoruĝajn subajn partojn, kun helgriza ventro, kaj blankajn subvangajn striojn ("mustaĉojn"). La ino estas ĉefe bruna supre, kun pli griza kapo kaj blankeca sube kun rozkoloreca nuanco. La kanto de la Barbstria silvio estas rapida kaj sonoreca, iom simila al tiu de la Babilema silvio .
Tiu birdo ŝajnas rilata al la superspecio de la Sardia silvio plus la Tamariksilvio. Ili ĉiuj havas blankajn subvangajn blankajn areojn, malhelajn kapon ĉe maskloj, kaj nudajn okulringojn. Tiuj tri specioj estas rilataj al superspecio konsistanta el la Nigragorĝa silvio kaj la Cipra silvio, kiuj kunhavas ankaŭ la blankan subvangan areon kun nigro supre.(Shirihai et al. 2001,[1] Jønsson & Fjeldså 2006 [2])
La Barbstria silvio estas dividita en tri distingaj subspecioj, kiuj povus eble esti sufiĉe diverĝaj por konsideri ilin tri separataj specioj (Shirihai et al. 2001)[1]. La tri grupoj havas diferencajn masklajn plumarojn, distingajn alvokojn, kaj estas alopatriaj; necesas plia studado.
Tiuj grupoj estas la jenaj (sube menciataj areoj estas reproduktaj teritorioj; ĉiuj formoj vintrumas en Afriko):
La Orienta barbstria silvio diferenciĝas el la nomiga raso pro sia pli markataj blugrizaj supraj partoj, nigreca masko ĉe bridoj kaj orelkovriloj, brika ruĝecbruna koloro nur en gorĝo kaj brusto kaj tre markata el ampleksa blanka ventro, pli palaj flankoj kaj pli ampleksa blanka submustaĉa strio.[4]
Tiu estas birdo de seka malferma kamparo, ofte ĉe montetaj deklivoj, kun arbustoj por nestumado. La nesto estas kosntruita en malalta arbusto aŭ ulekso. La ino demetas 3-5 ovojn. Kiel plej parto de silvioj, ankaŭ tiu estas insektovora, sed ĝi manĝas ankaŭ berojn.
La Barbstria silvio, Sylvia cantillans, estas specio de birdo de la familio de Silviedoj kaj de ties plej tipa genro nome Sylvia aŭ silvioj, kiuj estas grizecaj aŭ grizecbrunaj insektovoruloj. Tiu malgranda silvio reproduktiĝas en plej sudaj areoj de Eŭropo el Iberio al Grekio kaj nordokcidenta Afriko. Temas pri migrantaj birdoj, kiuj vintrumas laŭlonge de la suda bordo de Saharo. Ĝi estas vaganto tre for de la reprodukta teritorio kaj printempe kaj aŭtune tiom norde kiom ĝis Britio.
Kiel plej parto de silvioj, ankaŭ tiu havas distingajn masklan kaj inan plumarojn, temas pri kazo de seksa duformismo. Maskla plenkreskulo havas grizajn dorson (pli malhele ĉe flugilplumoj) kaj kapon, brikoruĝajn subajn partojn, kun helgriza ventro, kaj blankajn subvangajn striojn ("mustaĉojn"). La ino estas ĉefe bruna supre, kun pli griza kapo kaj blankeca sube kun rozkoloreca nuanco. La kanto de la Barbstria silvio estas rapida kaj sonoreca, iom simila al tiu de la Babilema silvio .
Tiu birdo ŝajnas rilata al la superspecio de la Sardia silvio plus la Tamariksilvio. Ili ĉiuj havas blankajn subvangajn blankajn areojn, malhelajn kapon ĉe maskloj, kaj nudajn okulringojn. Tiuj tri specioj estas rilataj al superspecio konsistanta el la Nigragorĝa silvio kaj la Cipra silvio, kiuj kunhavas ankaŭ la blankan subvangan areon kun nigro supre.(Shirihai et al. 2001, Jønsson & Fjeldså 2006 )
La Barbstria silvio estas dividita en tri distingaj subspecioj, kiuj povus eble esti sufiĉe diverĝaj por konsideri ilin tri separataj specioj (Shirihai et al. 2001). La tri grupoj havas diferencajn masklajn plumarojn, distingajn alvokojn, kaj estas alopatriaj; necesas plia studado.
Tiuj grupoj estas la jenaj (sube menciataj areoj estas reproduktaj teritorioj; ĉiuj formoj vintrumas en Afriko):
Okcidenta barbstria silvio - subspecioj cantillans, nordokcidenta kaj duoninsula Italio, Sicilio, suda Francio kaj Iberio, kaj inornata en nordokcidenta Afriko Orienta barbstria silvio - subspecio albistriata, el nordorienta Italio sudorienten al suda Turkio Moltonia barbstria silvio - subspecio moltonii, endemia taksono de la okcidentaj insuloj de Mediteraneo: Korsiko, Sardio, Balearoj; kaj la Liguriaj Apeninoj Iberia barbstria silvio -subspecio iberiae, iberio, suda Francio kaj ekstreme nordokcidenta Italio.La Orienta barbstria silvio diferenciĝas el la nomiga raso pro sia pli markataj blugrizaj supraj partoj, nigreca masko ĉe bridoj kaj orelkovriloj, brika ruĝecbruna koloro nur en gorĝo kaj brusto kaj tre markata el ampleksa blanka ventro, pli palaj flankoj kaj pli ampleksa blanka submustaĉa strio.
Tiu estas birdo de seka malferma kamparo, ofte ĉe montetaj deklivoj, kun arbustoj por nestumado. La nesto estas kosntruita en malalta arbusto aŭ ulekso. La ino demetas 3-5 ovojn. Kiel plej parto de silvioj, ankaŭ tiu estas insektovora, sed ĝi manĝas ankaŭ berojn.
Txinbo papargorrizta (Sylvia cantillans) sylviidae familiako hegazti paseriformea da, hegoaldeko Europan eta ipar-mendebaldeko Afrikan bizi dena[1].
Artikulu hau biologiari buruzko zirriborroa da. Wikipedia lagun dezakezu edukia osatuz. Txinbo papargorrizta (Sylvia cantillans) sylviidae familiako hegazti paseriformea da, hegoaldeko Europan eta ipar-mendebaldeko Afrikan bizi dena.
Idänrusokerttu (Curruca cantillans) eli aiemmalta nimeltään rusorintakerttu on kerttujen heimoon kuuluva pieni varpuslintu.
Linnun pituus on 12 cm, paino 11 g ja siipien kärkiväli 15–19 cm. Juhlapukuinen koiras on päältä siniharmaa, kurkusta, kupeilta ja rinnasta punertava sekä vatsasta valkoinen. Sillä on punainen silmä ja valkoinen viiksijuova. Naaras on harmaapäinen, rinnassa on punertava sävy ja silmän ympärillä on vaalea rengas. Nuori lintu muistuttaa nuorta pensaskerttua, mutta siipien ruskea väri ei ole punertavaa. Naaras ja nuori lintu vaikea erottaa kaspiankertusta. Ääni on hernekerttumainen naksaus. Laulu hermostuneen kuuloista liverrystä.
Aiemmin rusorintakerttu (Sylvia cantillans) jaettiin kolmeen alalajiin , joista euroopassa tavataan 2 alalajia, läntinen cantillans ja itäinen albistriata. Luoteis-Afrikassa lisäksi inornata. Nykyään nämä on jaettu omiksi lajeikseen idänrusokerttu (Curruca cantillans), lännenrusokerttu (Curruca inornata) ja rätinärusokerttu (Curruca subalpina)
Vanhoilla idänruseokertuilla on täydellinen sulkasato kesällä, ja sekä vanhoilla että nuorilla osittainen sulkasato talvehtimisalueilla.
Etelä-Eurooppa sekä Pohjois-Afrikka. Euroopassa pesii 1,5–2,7 miljoonaa paria, joista yli puolet Espanjassa. Muuttolintu, joka talvehtii Saharan eteläpuolisessa Afrikassa. Suomessa tavataan satunnaisesti muutolla harhautuneita yksilöitä. Tavattu Suomessa ainakin 24 kertaa (viimeisimmät 13.4.2010 Helsingin Viikissä sekä 28.4.2013 Espoon Lukupurossa), ensihavainto Helsingissä 26.5.1968. Vain yksi syyshavainto: 26.9.1988–9.10.1988 Luvian Säpissä vanha lintu, joka rengastettiin.
Pesimäympäristö voi olla mitä moninaisimmissa kuivissa pensaikko- ja avoimissa metsähabitaateissa.
Pesä sijaitsee matalalla pensaassa tai pienessä puussa, 30–150 cm maanpinnan yläpuolella. Munia on 3–5, joita molemmat puolisot hautovat 11–12 päivää. Pesäpoikasaika on 11–12 päivää.
Hyönteissyöjä. Syksyllä myös marjat ja hedelmät.
Idänrusokerttu (Curruca cantillans) eli aiemmalta nimeltään rusorintakerttu on kerttujen heimoon kuuluva pieni varpuslintu.
A papuxa paporrubia (Sylvia cantillans) é un paxaro pequeno da familia das papuxas (Sylviidae) que cría no extremo sur de Europa e no norte de África.
Son paxaros duns 12,5 cm de lonxitude. A plumaxe é distinta entre machos e femias. Nos machos o lombo e a cabeza son gris azulados, as alas e a cola de cor gris pardo, a barbadela, a gorxa e o peito son de cor avermellado. Ten un "bigote" branco. O ventre e os lados son brancos. A femia ten a cabeza máis gris, e acastañada por riba e abrancazada por debaixo. Ten un anel branco ó redor dos ollos, mentres que o macho o ten vermello.
Está presente como ave reprodutora nas áreas máis ó sur de Europa e no noroeste de África. Nos últimos tempos aparece cada vez con máis frecuencia como visitante en zonas centroeuropeas. É unha ave migratoria, que pasa os invernos ó longo da fronteira sur do deserto do Sáhara.
Vive preferentemente en ladeiras soleadas de outeiros con vexetación de tipo mediterráneo, espiñosa e mesta Comparte este biótopo con especies da mesma familia.
Crían entre abril e os primeiros días de xuño. Fan os niños entre o mato mesto, preto do chan. Constrúenos con pallas e cascas de romeu ou doutras plantas. As paredes exteriores cóbrenas con teas de araña. Poñen no fondo un forro de pelos de animais e peluxe de orixe vexetal . A posta componse de tres ou catro ovos averdesados con pencas mais escuras, que miden uns 16,5 × 12,9 mm e pesan 1,42 g.
Ámbolos dous pais chocan os ovos de 11 a 13 días, aínda que é a femia a que pasa máis tempo incubando. Os pitos nacen sen plumas e teñen a boca vermella coa beira amarela. Os dous proxenitores encárganse da alimentación. A femia protexe os polos do mal tempo e do sol abrindo as alas por riba deles. Pasan no niño 11 ou 12 días. Se a mai comeza unha segunda posta, o macho segue alimentando só ós fillos.
É insectívora, pero come tamén bagas.
Parece estar relacionada coa papuxa de Sardeña (Sylvia melanocephala). Nas dúas especies os machos teñen bigotes brancos a parte superior da cabeza escura e aneis vermellos ó redor dos ollos.
Ten varias subespecies, se cadra diferenciadas dabondo para ser consideradas especies separadas. Todas teñen plumaxe diferente, cantos diferentes e son alopátricas:
A papuxa paporrubia (Sylvia cantillans) é un paxaro pequeno da familia das papuxas (Sylviidae) que cría no extremo sur de Europa e no norte de África.
Alpinė arba Žilaūsė devynbalsė (lot. Sylvia cantillans, angl. Subalpine Warbler, vok. Weissbart-Grasmücke) – devynbalsinių (Sylviidae) šeimos paukštis, priklausantis devynbalsių genčiai.
Patinas melsvai pilkas viršuje, rausvai kaštoninis apačioje, turi baltą ploną ir ilgą ūsą, einantį nuo snapo kiek žemyn. Patelė piklai ruda viršuje, rusvai balta apačioje.
Gyvena Viduržemio jūros regionuose, sausose ir šiltose vietose. Gyvena tankiuose, dažnai spygliuotuose krūmynuose ar sauskrūmiuose saulėtų kalvų pašlaitėse.
Lietuvoje neperi. Stebimi atsitiktinai užklystantys individai.
Šis su ornitologija susijęs straipsnis yra nebaigtas. Jūs galite prisidėti prie Vikipedijos papildydami šį straipsnį. Alpinė arba Žilaūsė devynbalsė (lot. Sylvia cantillans, angl. Subalpine Warbler, vok. Weissbart-Grasmücke) – devynbalsinių (Sylviidae) šeimos paukštis, priklausantis devynbalsių genčiai.
Patinas melsvai pilkas viršuje, rausvai kaštoninis apačioje, turi baltą ploną ir ilgą ūsą, einantį nuo snapo kiek žemyn. Patelė piklai ruda viršuje, rusvai balta apačioje.
Gyvena Viduržemio jūros regionuose, sausose ir šiltose vietose. Gyvena tankiuose, dažnai spygliuotuose krūmynuose ar sauskrūmiuose saulėtų kalvų pašlaitėse.
Lietuvoje neperi. Stebimi atsitiktinai užklystantys individai.
De baardgrasmus (Sylvia cantillans) is een vogel uit de familie van de Zangers van de Oude Wereld (Sylviidae).
Het volwassen mannetje heeft een oranjerode borst en keel, een blauwgrijze kop en mantel, een rode oogring en witte baardstreep. De poten zijn bruinroze. Het vrouwtje lijkt op het mannetje, maar heeft een bruinere bovenzijde, een grijze in plaats van blauwgrijze kop, een wittige oogring en een beigeroze borst. De baardgrasmus wordt zo'n 12 à 13 centimeter groot.
De baardgrasmus broedt in droge, zandige gebieden in mediterrane struikvegetaties, in open steeneikenbossen of in dicht struikgewas in de buurt van water. Het vrouwtje bouwt een nest van gras en twijgjes.
Het voedsel bestaat uit insecten en diverse ongewervelden.
De vogel broedt in Zuid-Europa, de eilanden in de Middellandse Zee en Noord-Afrika. Hij trekt ten zuiden van de Sahara. Tot 1998 is de vogel in Nederland 34 maal vastgesteld.
De soort telt 4 ondersoorten:
De baardgrasmus (Sylvia cantillans) is een vogel uit de familie van de Zangers van de Oude Wereld (Sylviidae).
Rødstrupesanger (vitenskapelig navn Sylvia cantillans) er en fugl i sangerfamilien.
Denne ornitologirelaterte artikkelen er foreløpig kort eller mangelfull, og du kan hjelpe Wikipedia ved å utvide den. Rødstrupesanger (vitenskapelig navn Sylvia cantillans) er en fugl i sangerfamilien.
Àutri nòm an piemontèis: Boscarlin-a, Boscarleta, Canavròta barbisa
A l'é un cit osel migrateur ch'a mangia bòje.
Da finì.
Multimedia w Wikimedia Commons Pokrzewka wąsata[4] (Curruca cantillans) – gatunek małego wędrownego ptaka z rodziny pokrzewek (Sylviidae). Gniazdują w basenie Morza Śródziemnego, zimą wędrują do saharyjskiej części Afryki i częściowo Sahelu. Nie jest zagrożony wyginięciem.
Po raz pierwszy gatunek opisał Peter Simon Pallas w 1764 na podstawie holotypu pochodzącego z Włoch. Nadał nowemu gatunkowi nazwę Motacilla (cantillans)[2]. Obecnie (2016) Międzynarodowy Komitet Ornitologiczny umieszcza pokrzewkę wąsatą w rodzaju Sylvia[5], podobnie jak autorzy Handbook of the Birds of the World[2]; inni autorzy umieszczają ten gatunek w rodzaju Curruca[4]. IOC wyróżnia 4 podgatunki, przy czym C. c. iberiae został wyróżniony dopiero w 2013[5]. Nie jest on uznawany przez autorów HBW. Autorzy HBW uznają za podgatunek pokrzewki wąsatej pokrzewkę różowobrzuchę (C. moltonii)[2], którą IOC uznaje już za osobny gatunek[5].
IOC wyróżnia następujące podgatunki C. cantillas[5]:
Według stanu wiedzy z czerwca 2015, pokrzewka wąsata odnotowana była w Polsce 5 razy, ostatnim razem podczas akcji obrączkowania w Dąbkowicach pod Darłowem[6].
Długość ciała wynosi około 12 cm, masa ciała 7–16,1 g[2]. Najbliższe wyglądem pokrzewki wąsate są cierniówce, jednak samce w szacie godowej są niemożliwe do pomylenia z innymi pokrzewkami. Wyróżniają się ceglastordzawym gardłem i piersią, niebieskawoszarym wierzchem ciała, białym wąsem, czerwoną obrączką oczną, białym spodem ciała i rdzawym nalotem na piersi oraz szarym wierzchem ciała[6].
Pokrzewki wąsate gniazdują w zwartych, ciernistych krzewach i makii, niekiedy siedliska porośnięte tylko pojedynczymi krzewami. Poza sezonem lęgowym zamieszkują różnorodne siedliska, od występujących na półpustyniach suchch, ciernistych krzewów przez sawannę po lasy namorzynowe[6]. Makia, w której pojawiają się pokrzewki wąsate może być podzielona na dwa typy; pierwszy porośnięty jest z rzadka drzewami, takimi jak dęby ostrolistne (Quercus ilex), w drugim przeważają chruściny (Arbutus) i wrzośce (Erica). Często spotykane są również w młodych lasach dębów korkowych (Quercus ruber)[7]. Podczas sezonu lęgowego pokrzewki wąsate żywią się głównie owadami, poza sezonem lęgowym trzon diety stanowią owoce[6].
Okres lęgowy trwa od końca marca do końca czerwca[7]. Po przylocie na tereny lęgowe samiec buduje gniazda-wabiki[6]. Po przybyciu samicy oba ptaki z pary budują właściwe gniazdo, które ma formę głębokie, grubego kubeczka z traw, cienkich korzonków i liście; wyściółkę stanowią delikatniejsze trawy, korzonki i włosy. Umiejscowione może być pod niskim krzewem lub na niewielkim drzewie, na wysokości 0,3–1,3 m nad ziemią. W zniesieniu 3–5 jaj[7].
IUCN uznaje pokrzewkę wąsatą za gatunek najmniejszej troski (LC, Least Concern) nieprzerwanie od 1988 (stan w 2016). BirdLife International uznaje trend globalny populacji za wzrostowy, europejski – za stabilny[8].
Na terenie Polski gatunek ten jest objęty ścisłą ochroną gatunkową[9].
Pokrzewka wąsata (Curruca cantillans) – gatunek małego wędrownego ptaka z rodziny pokrzewek (Sylviidae). Gniazdują w basenie Morza Śródziemnego, zimą wędrują do saharyjskiej części Afryki i częściowo Sahelu. Nie jest zagrożony wyginięciem.
Silvia roșcată (Sylvia cantillans) este o pasăre migratoare din familia silviidelor, ordinul paseriformelor, răspândită în regiunile mediteraneene din sudul Europei (din Portugalia până în vestul Turciei) și nordul Africii (din Maroc până în nord-vestul Libiei). Iernează în nordul Africii. Sunt descrise 4 subspecii: Sylvia cantillans iberiae, Sylvia cantillans inornata, Sylvia cantillans cantillans și Sylvia cantillans albistriata. Subspecia Sylvia cantillans albistriata apare accidental în România, în trecut cuibărea în sud-vestul României, prezența ei în Republica Moldova este discutabilă. În România a fost observată pentru prima dată în 1976 de Maria Paspaleva pe valea Nerei și în defileul Dunării, unde cuibărea. Este întâlnită în tufișuri scunde din regiunile aride și de la marginea pădurilor. Preferă machia acoperită cu copaci răzleți din ținuturile mediteraneene aride, comună și în pădurea de stejar de plută tânăr și în zonele acoperite cu tufișuri dense dar fără copaci. Este o pasăre mică, având o lungime de 12 cm, între pitulice și vrabie, și o greutate de 7-16 grame. Masculul are capul și partea dorsală cenușiu-albăstruii, remigele negricioase cu marginile palide, coada brun-negricioasă cu rectricele laterale albicioasă pe steagul extern, bărbia, gâtul, pieptul și flancurile portocalii-ruginii, o dungă albă evidentă se întinde de la baza ciocului spre laturile gâtului, partea mijlocie a abdomenului și tectricele subcodale albicioase; inelul orbital portocaliu, irisul de la măsliniu sau brun-portocaliu, picioarele portocaliu-roșiatice. Femela are colorit mai șters, dar dungă albă este destul de vizibilă. Se hrănește în principal cu nevertebrate: insecte mici și larvele lor, păianjeni, căpușe. Consumă și boabe și fructe, mai ales în afara sezonului de reproducere. Este o specie monogamă, solitară și teritorială. Sezonul de reproducere are loc de la sfârșitul lui martie până la sfârșitul lui iunie, obișnuit depune două ponte în fiecare an. Masculul construiește câteva "cuiburi masculine" necăptușite, din care femela alege unul în care depune ponta. Cuibul ales este finalizat de ambii parteneri. El este amplasat la 30-130 cm deasupra pământului, în arbuști scunzi, tufărișuri și are forma unei cupe și este făcut din ierburi, rădăcini subțiri și frunze, căptușit în interior cu ierburi mai fine, rădăcini mici și păr. Ponta constă de obicei din 3-5 ouă. Incubația este asigurată de ambele sexe și durează 11-12 zile. Ambii părinți hrănesc puii; puii rămân în cuib 10-12 zile.[2][3][4][5][6][7]
Cuibărește în regiunile mediteraneene din sudul Europei (din Portugalia până în vestul Turciei) și nordul Africii (din Maroc până în nord-vestul Libiei). Iernează în nordul Africii.
Este o specie indigenă în: Albania, Algeria, Andorra, Arabia Saudită, Bosnia și Herțegovina, Bulgaria, Burkina Faso, Camerun, Ciad, Croația, Cipru, Egipt, Elveția, Franța, Gambia, Gibraltar, Grecia, Guineea-Bissau, Israel, Italia, Iordania, Liban, Libia, Macedonia, Mali, Malta, Mauritania, Muntenegru, Maroc, Niger, Nigeria, Portugalia, România (în trecut cuibărea, în prezent este accidentală), Sahara Occidentală, San Marino, Senegal, Serbia, Slovenia, Spania (inclusiv în Insulele Canare), Sudan, Tunisia, Turcia,.
Apariții accidentale au fost semnalate în: Austria, Belgia, Capul Verde, Danemarca, Etiopia, Finlanda, Germania, Islanda, Irlanda, Marea Britanie, Norvegia, Olanda, Polonia, România, Sierra Leone, Suedia, Siria, Ucraina, Yemen
A fost găsită și în Azerbaidjan, Benin, Djibouti, Guineea, dar categorie fenologică nu este clară.
Până nu de mult era considerată conspecifică cu silvia subalpină (Sylvia subalpina). Subspecia inornata a fost propusă să fie ridicată în rang de specie în cursul separării speciei Sylvia subalpina și descrierii subspeciei noi iberiae, dar diferențele penajului sunt relativ mici, iar diferența dintre voce este neînsemnată. Unii autori propun ca subspecia albistriata să fie tratată ca o specie aparte, dar dovezile nu sunt concludente. Se pare că hibridizează cu silvia mediteraneană (Sylvia melanocephala).
Patru subspecii sunt recunoscute:
Are o lungime de 12 cm și o greutate de 7-16,1 g. Este o silvie mică, cu coadă destul de scurtă și pătrată la vârf și cu aripile moderat ascuțite.
Masculul subspeciei nominate (Sylvia cantillans cantillans) în perioada de reproducere (în penaj nupțial) are capul și părțile superioare cenușiu-albăstruii, cu o nuanță slabă brun-gălbuie. Remigele terțiare negricioase, cu marginile înguste, palide, alb-cenușii, restul remigelor negricioase cu marginile palide, de la cenușiu-albicios până la cenușiu-bruniu; tectrice supraalare majore negru-cenușii cu margini cenușii, mai late și mai șterse pe tectricele mai mari; alula la mijloc cenușiu-negricioasă, cu margini albicioase (margini mai înguste la penele mijlocii și mai ales pe cele mai mari). Coada brun-negricioasă, rectricele cele mai laterale de culoare albicioasă bine delimitată aproape pe tot steagul extern și partea distală a steagului intern, perechea adiacentă de pene este albicioasă la vârf și pe triunghiul distal al steagului intern, perechea următoare de pene (rareori și T3) albicioase numai pe o zona îngustă la vârf. Partea laterală și anterioară a gâtului, pieptul, flancurilor și partea superioară a abdomenului roșcate închise sau brun-roșcat-portocalii; partea mijlocie a abdomenului și tectricele subcodale albicioase. O dungă subțire albă evidentă (dunga submustaciană) se întinde de la baza mandibulei inferioare spre laturile gâtului și separă cenușiul obrazului și roșul gâtului. Irisul de la măsliniu până la brun-portocaliu strălucitor, inelul orbital portocaliu, inelul ocular de obicei portocaliu-rozaceu. Ciocul palid, rozaceu cu culmenul și vârful negru-cenușii; picioarele palide, portocaliu-roșiatice. Masculul în penajul postnupțial are o nuanță brunie deasupra, inclusiv pe tectricele alare, o nuanță mai brun-gălbuie pe marginile remigelor; partea inferioară cu o nuanță albicioasă, vârfurile penelor palide ascund în mare măsură brun-portocaliul părților inferioare.
Femela în perioada de reproducere seamănă cu masculul în penajul postnupțial, dar are capul predominant brun-cenușiu; aripa, mantaua și remigele scapulare sunt mai brune; pe partea inferioară predominant brun-gălbuie; dungă submustaciană, abdomenul și partea posterioară a corpului albicioase; o nuanță mai brun-portocaliu-gălbuie pe gât, laturile pieptului și flancuri; inelul ocular predominant alb, irisul și inelul orbital de obicei mai spălăcite decât la mascul. Femela în afara perioadei de reproducere este foarte asemănătoare, dar mai brună deasupra; dedesubt albicioasă și mai puțin intens colorată.
Juvenilul seamănă cu femela în afara perioadei de reproducere, dar este vădit mai brun-gălbui dedesubt și mai uniform brun-gălbui-cenușiu deasupra, are coada întunecată, brun-cenușie, cu vârfurile și marginile brun-gălbuii murdare cu un palid mult redus; irisul brun-măsliniu închis, inelul orbital brun-gălbui spălăcit. Subadultul în prima iarnă are un dimorfism sexual slab exprimat și este mai asemănător cu femela în afara perioadei de reproducere, remigele aripilor și părțile golașe în mare măsură asemănătoare cu cele ale juvenilului.
Subspecia moltonii (în prezent ridicată în rang de specie - Sylvia subalpina) este asemănătoare cu cea nominată, dar masculul are părțile inferioare distincte, roz-portocalii. Subspecia inornata diferă puțin de cea nominată, fiind mai palidă, cu un portocaliu mai curat dedesubt. La subspecia albistriata masculul are părțile superioare mai întunecate și mai cenușiu curat, gâtul, pieptul și flancurile superioare brun-castaniu roșiatice, bine delimitate de albul mai curat al restului părților inferioare, femela este puțin mai cenușie deasupra și mai albă dedesubt decât la alte subspecii.
Cântă din tufișuri sau în zbor, mai rar din vârful copacilor sau din covorul de iarbă. Cântecul constă dintr-un tril ciripitor caracteristic destul de lung (adesea de circa 3 secunde), melodios, neregulat în ritm, constând mai ales din note asemănătoare cu strigătul "tek" și fluierături de o tonalitate înaltă; trilul este puțin mai abrupt și rapid la subspecia moltonii, mai puțin la albistriata.
Strigătul este un "tek" sec și puternic (subspecia nominată și inornata) sau un "tret" scurt disilabic (subspecia albistriata); subspecia moltonii scoate un "trrrrr" distinctiv lung, huruitor, care amintește de strigătul comun al silviei cu ochelari (Sylvia conspicillata), dar mai puțin susținut și mai scurt, de obicei compus din 7-8 note asemănătoare cu un "tek".
Preferă machia eterogenă, înaltă și densă, acoperită cu copaci răzleți din ținuturile mediteraneene aride, mai ales machia cu stejar de stâncă (Quercus ilex) și cea dominată de arbusier (Arbutus) și de erica arborescentă (Erica arborea); comună și în pădurea de stejar de plută (Quercus suber) tânăr și în zonele acoperite cu tufișuri dense dar fără copaci. Frecventează formațiunile cu tufișuri dominate de muri (Rubus fruticosus) de-a lungul ravenelor însorite și a fundurilor văilor. Preferă stadiile intermediare ale succesiunii vegetale care apare după incendii, dar poate cuibări în pădurea foarte deasă de stejar de plută la un an după arderea vegetației (profitând de regenerarea rapidă a frunzișului). Cuibărește de la nivelul mării până la 1700 m în sudul Europei și până la 2200 m în Atlasul Înalt din Maroc.
În cartierele de iernat, preferă savana sau tufărișurile în care cresc acacia (Acacia), desișurile de tamariscă (Tamarix) de-a lungul uedurilor și cursurilor de apă, precum și zonele acoperite cu tufișuri din oazele deșertice și de la marginile deșertului; de asemenea, mangrovele de-a lungul țărmului și locurile acoperite cu tufișuri de la marginea stufărișurilor. În delta senegaleză de mangrove trăiesc în timpul iernii un număr mare de silvii roșcate.
Se hrănește în principal cu insecte mici și larvele lor; consumă și boabe și fructe, mai ales în afara sezonului de reproducere, în special înainte de migrația de toamnă (crescând astfel acumulările de grăsimi din hipodermă). Printre nevertebratele consumate se numără păianjenii (Araneae), efemeropterele (Ephemeroptera), greierii (Orthoptera), fasmidele (Phasmida), hemipterele (din familiile Cercopidae și Aphididae), neuropterele (Neuroptera), heterocerele (Heterocera) și omizile (Lepidoptera), chironomidele (Chironomidae), furnicile (din familia Formicidae), gândacii (Coleoptera) și căpușele (Ixodidae). Hrana vegetală constă în principal din boabe mici, dar și din fructe mai mari, de ex. cele de Rubus (mur și zmeur), Ficus (ficus, smochin) și Vitis (viță de vie); semințele ierburilor și nectarul sunt consumate sporadic, mai ales în timpul migrației de primăvară.
Puii sunt hrăniți în special cu nevertebrate, dar puii zburători și probabil și cei din cuib pot fi hrăniți și cu boabe (de exemplu cu cele ale Rhamnus ludovici-salvatoris) în regiunile foarte aride.
Căută hrană la o înălțime medie (la circa 1,5-3 m deasupra solului) pe părțile superioare și laterale ale tufelor și copacilor mici, mai rar în coronamentele copacilor mai înalți și pe părțile interne și inferioare ale vegetației; se hrănesc pe pământ numai rareori în arealul de cuibărit, dar mai frecvent în timpul migrației și probabil și în cartierele de iernat. În timpul pasajului și în locurile prielnice pentru hrănire din cartierele de iernat pot forma cârduri sau grupuri necompacte de peste 50 de indivizi; altminteri sunt în general solitare sau mai rar câte două.
Este o specie monogamă, solitară și cuibăritor teritorial.
Sezonul de reproducere (subspecia nominată și albistriata) are loc de la sfârșitul lui martie până la sfârșitul lui iunie, cele mai multe ponte sunt depuse între mijlocul lui aprilie și mijlocul lunii mai (maximul între sfârșitul lui aprilie și începutul lui mai); subspecia moltonii începe sezonul de reproducere cu 2 săptămâni mai târziu, cele mai multe ponte sunt depuse la mijlocul lui mai; puii sunt observați de la începutul lui mai până la sfârșitul lui iunie în nord-vestul Africii (subspecia inornata).
Zborul nupțial cu cântec constă într-o ascensiune rapidă la câțiva metri, urmată de o coborâre lentă, cu fluturări din aripi asemenea liliacului, însoțită de cântec. Masculul construiește câteva "cuiburi masculine" necăptușite; cuibul în care este depusă ponta este construit de ambele sexe, și are forma unei cupe mari și adânci; el este făcut din ierburi, rădăcini subțiri și frunze și este căptușit cu ierburi mai fine, rădăcini mici și păr, fiind amplasat la 30-130 cm deasupra pământului, în arbuști scunzi, tufărișuri sau copaci mici.
Ponta constă de obicei din 3-5 ouă, în medie 3,7 în Corsica, 4,2 în Maroc și 4,5 în sud-estul Franței, ouăle sunt depuse la interval de o zi; incubația este asigurată de ambele sexe și durează 11-12 zile; ambii părinți hrănesc puii; puii rămân în cuib 10-12 zile; puii zburători sunt îngrijiți de ambii părinți. Subspecia nominată obișnuit depune două ponte în fiecare an, subspecia moltonii după cât se pare depune doar o singură pontă.
Migrant de lungă distanță; presupusa natură sedentară a populațiilor din Béni Abbès (nord-vestul Algeriei) necesită confirmare.
Părăsește locurile de cuibărit de la mijlocul lui iulie până la începutul lunii septembrie; pasajul de toamnă are loc în arealul de cuibărit până în octombrie (maximul de la sfârșitul lui august până la jumătatea lunii septembrie), ajungând în cartierele de iernat din Africa Subsahariană începând cu mijlocul lui august, dar nu este comună până în noiembrie.
Plecarea din cartierele de iernat are loc din februarie până la începutul lui mai, pasajul de primăvară în bazinul mediteranean are loc în special de la jumătatea lui martie până la jumătatea lunii mai, masculii migrând cu câteva zile mai devreme decât femelele; sosesc în locurile de cuibărit la sfârșitul lunii februarie (nord-vestul Africii), prima jumătate a lui martie (sudul Europei) și mijlocul lui aprilie (părțile nordice îndepărtate a arealului). Subspecia moltonii ajunge în locurile de cuibărit cu 2-3 săptămâni mai târziu decât populațiile subspeciei nominate care cuibăresc la latitudini similare.
Migranții sunt mult mai comuni în Cipru și în Israel în timpul pasajului de primăvară decât cel din toamnă, sugerând că subspecia estică (albistriata) efectuează migrații în buclă; cârduri de câte 50 indivizi sunt observate frecvent în timpul pasajului de primăvară în Cipru. Apariții accidentale au fost înregistrate în nordul și nord-vestul Europei; anual în Marea Britanie există afluxuri neregulate (15 indivizi înregistrați în aprilie-mai 2004).
Specia nu este amenințată la nivel global. Comună sau foarte comună în cea mai mare parte a arealului său.
Populația europeană a fost estimată la 1.400.000-3.200.000 perechi cuibăritoare; densitatea speciei în habitatele adecvate este de 4-12 perechi/10 ha. Populațiile europene au fost în general destul de stabile în perioada 1970-2000, crescând sau extinzându-se local în nordul Franței (în Masivul Central), Andorra și Catalonia (nord-estul Spaniei); arealul în Catalonia a crescut cu circa 30% în perioada 1980-2000; s-a extins și la nord după expansiunea în România (din 1976) și sudul Elveției (1996). Numărul de apariții accidentale înregistrate în centrul și nord-vestul Europei a crescut în mod constant în ultimele decenii.
Este comună și în cartierele de iernat; mai multe mii au fost observate în stufărișurile de pe malurile lacurilor din Mali, dar densitățile scad până la 2-3 păsări/km² în stepele aride din sudul Mauritaniei. Extinderea irigației și plantarea copacilor în oazele sahariene probabil au favorizat ocuparea acestor zone de către specie în ultima vreme.
Silvia roșcată (Sylvia cantillans) este o pasăre migratoare din familia silviidelor, ordinul paseriformelor, răspândită în regiunile mediteraneene din sudul Europei (din Portugalia până în vestul Turciei) și nordul Africii (din Maroc până în nord-vestul Libiei). Iernează în nordul Africii. Sunt descrise 4 subspecii: Sylvia cantillans iberiae, Sylvia cantillans inornata, Sylvia cantillans cantillans și Sylvia cantillans albistriata. Subspecia Sylvia cantillans albistriata apare accidental în România, în trecut cuibărea în sud-vestul României, prezența ei în Republica Moldova este discutabilă. În România a fost observată pentru prima dată în 1976 de Maria Paspaleva pe valea Nerei și în defileul Dunării, unde cuibărea. Este întâlnită în tufișuri scunde din regiunile aride și de la marginea pădurilor. Preferă machia acoperită cu copaci răzleți din ținuturile mediteraneene aride, comună și în pădurea de stejar de plută tânăr și în zonele acoperite cu tufișuri dense dar fără copaci. Este o pasăre mică, având o lungime de 12 cm, între pitulice și vrabie, și o greutate de 7-16 grame. Masculul are capul și partea dorsală cenușiu-albăstruii, remigele negricioase cu marginile palide, coada brun-negricioasă cu rectricele laterale albicioasă pe steagul extern, bărbia, gâtul, pieptul și flancurile portocalii-ruginii, o dungă albă evidentă se întinde de la baza ciocului spre laturile gâtului, partea mijlocie a abdomenului și tectricele subcodale albicioase; inelul orbital portocaliu, irisul de la măsliniu sau brun-portocaliu, picioarele portocaliu-roșiatice. Femela are colorit mai șters, dar dungă albă este destul de vizibilă. Se hrănește în principal cu nevertebrate: insecte mici și larvele lor, păianjeni, căpușe. Consumă și boabe și fructe, mai ales în afara sezonului de reproducere. Este o specie monogamă, solitară și teritorială. Sezonul de reproducere are loc de la sfârșitul lui martie până la sfârșitul lui iunie, obișnuit depune două ponte în fiecare an. Masculul construiește câteva "cuiburi masculine" necăptușite, din care femela alege unul în care depune ponta. Cuibul ales este finalizat de ambii parteneri. El este amplasat la 30-130 cm deasupra pământului, în arbuști scunzi, tufărișuri și are forma unei cupe și este făcut din ierburi, rădăcini subțiri și frunze, căptușit în interior cu ierburi mai fine, rădăcini mici și păr. Ponta constă de obicei din 3-5 ouă. Incubația este asigurată de ambele sexe și durează 11-12 zile. Ambii părinți hrănesc puii; puii rămân în cuib 10-12 zile.
Rödstrupig sångare[2] (Sylvia cantillans) är en syd- och sydoseuropeisk tätting i familjen sylvior (Sylviidae) med kontroversiell taxonomi.
Fram tills nyligen ansågs rödstrupig sångare utgöra en enda art som förekommer i hela Medelhavsområdet från Nordafrika och Spanien österut till Turkiet. Morfologiska studier visade 1994 dock att populationen på Mallorca (underarten moltonii) skilde sig i lockläte, handräkt och ruggning och DNA-studier visade på ett betydande avstånd till övriga populationer.[3][4]
Vid det laget ansågs moltonii förekomma endast i Balearerna samt på Korsika och Sardinien, men senare upptäcktes även populationen i norra Italien höra till samma population. Där visar studier att moltonisångaren häckar sympatriskt med rödstrupig sångare, alltså bredvid varandra utan att hybridisera.[5] Alla större taxonomiska auktoriteter urskiljer därför moltonii som en egen art, moltonisångare, dock med artepitetet subalpina som ansågs ha prioritet före moltonii.[6][7][1][8]
Birdlife Sverige går dessutom ett steg vidare och urskiljer även den västra populationen av rödstrupig sångare som en egen art, rostsångare (Sylvia inornata), baserat på skillnader i morfologi, läten och DNA.[9][10]<
Rödstrupig sångare begränsas därmed numera till popualtionen i sydöstra Europa, bestående av två underarter med följande utbredning:
Arten är en flyttfågel som övervintrar i Sahel söder om Sahara.[11]
Artkomplexet rödstrupig sångare (inklusive rostsångare och moltonisångare) har påträffats över 70 gånger i Sverige, nästan alla i maj månad. Efter uppdelningen av arten i tre granskades de tidigare fynden för att utröna vilken art de tillhörde. Resultatet blev att endast elva fynd med säkerhet kunde artbestämmas till rödstrupig sångare i begränsad mening, medan 61 fynd förblev obestämda. Första fyndet gjordes på Utklippan i Blekinge 1967 och 2013 sågs hela fyra individer.[12]
DNA-studier visar att typarten för släktet Sylvia, trädgårdssångare (S. borin) samt även svarthätta S. atricapilla) står närmare några afrikanska arter i andra släkten än med övriga Sylvia-arter.[13] Det medför att antingen expanderas Sylvia eller så förs rödstrupig sångare med släktingar till ett annat släkte, Curruca.[8]
Den adulta hanen har i häckningsdräkt blygrått huvud och grå framrygg, tegelröd strupe kantad av vita mustascher samt tegelrött bröst. Ögon- och orbitalringen är tegelröda och benen är brunskära. Jämfört med rostsångare och moltonisångare är det roströda begränsat till bröstet och kontrasterar tydligt mot den ljusare buken. Mustaschstrecket är också i regel bredare. Svår att se men diagnostisk och förekommande på båda könen är dock en vit och spetsig kil på den näst yttersta stjärtpennan.
Honan är blekare än hanen med bara svagt brunskärt bröst, brungrå ovan och vitaktig ögonring. Förutom stjärtteckning och läten är honan svår att skilja från sina nära släktingar.
Den pladdriga och skrovliga sången är lik sammetshätta men är ljusare i rösten och längre. Den lockar med ett "trep" eller "tjep" (dubblerat hos albistriata: "tjeret" eller "tjre-rep"), tjockare än rostsångaren och faktiskt märkligt liktsmalnäbbad simsnäppa.
Rödstrupig sångare trivs i olika biotoper, ofta i buskage på torra sluttningar eller sandiga hedar, även intill öppen skogsmark, eller i frodiga buskmarker intill vattendrag. Boet byggs i en tät buske.
Arten har ett stort utbredningsområde och en stor population, och tros öka i antal.[1] Utifrån dessa kriterier kategoriserar internationella naturvårdsunionen IUCN arten som livskraftig (LC).[1] Notera dock att IUCN behandlar rostsångare och rödstrupig sångare som en och samma art.
Rödstrupig sångare (Sylvia cantillans) är en syd- och sydoseuropeisk tätting i familjen sylvior (Sylviidae) med kontroversiell taxonomi.
Bıyıklı ötleğen (Sylvia cantillans), ötleğengiller (Sylvidae) familyasına ait küçük bir ötleğen türüdür.
Diğer ötleğen türleri gibi, erkek ve dişi kuşlar farklı renkli tüylere sahiplerdir. Yetişkin erkekler gri sırt ve başlı, tuğla kırmızısı alt kısımlara ve beyaz surat çizgilerine sahiplerdir. Dişilerin üst kısmı kahverengi, gri başlı ve alt kısımda beyazımsı pembe kanat kısımlarına sahiplerdir.
Ötüşleri hızlı ve canlı, küçük akgerdana benzer özelliktedir.
Tür, açık ve kuru arazilerde, çoğunlukla dağlık yamaçlarda, yuvasını yapabileceği çalılıklarda bulunur. Yuvasını kısa çalılıklara ya da katırtırnağı vb. bitkilere yapar, 3 ila 5 arası yumurta yumurtlar ve üzerlerinde kuluçkaya yatar. Diğer bütün ötleğenler gibi böcekçil beslenir, fakat yabani meyveleri de yer.
Avrupa'nın en güney kesimlerinde ve Afrika'nın kuzeybatısında yerleşim gösterir. Kışları Sahra kıyılarına ve güneylerine göçeder.
Bıyıklı ötleğen (Sylvia cantillans), ötleğengiller (Sylvidae) familyasına ait küçük bir ötleğen türüdür.
Sylvia cantillans là một loài chim trong họ Sylviidae.[1]
Гнездо устраивает в низком кустарнике, редко на высоте выше 1 м. Оно строится из стебельков и коры розмарина или можжевельника. Внешние стороны украшаются паутиной. Внутри гнездо набивается шерстью животных и пухом растений. В кладке от 3-х до 4-х зеленоватых в крапинку яиц, длиной 16,5, шириной 12,9 мм, весом 1,42 г. Оба партнёра (большую часть времени — самка) высиживают кладку от 11 до 13 дней. Птенцы появляются голыми. Их глотка красного цвета с желтоватым краем. Оба родителя принимают участие в выкармливании. Самка защищает птенцов, расправив крылья от дождя и солнечного света. Выводковый период длится от 11 до 12 дней. Если самка начинает второе гнездование, то самец берёт заботу о первом выводке на себя. Период гнездования продолжается с середины апреля до начала июня.
Выделяют 4 подвида, в 3-х отграниченных группах, которые приближаются к статусу аллотропных видов[6].
За исключением S c. inornata все подвиды наблюдались в Центральной Европе.
Гнездо устраивает в низком кустарнике, редко на высоте выше 1 м. Оно строится из стебельков и коры розмарина или можжевельника. Внешние стороны украшаются паутиной. Внутри гнездо набивается шерстью животных и пухом растений. В кладке от 3-х до 4-х зеленоватых в крапинку яиц, длиной 16,5, шириной 12,9 мм, весом 1,42 г. Оба партнёра (большую часть времени — самка) высиживают кладку от 11 до 13 дней. Птенцы появляются голыми. Их глотка красного цвета с желтоватым краем. Оба родителя принимают участие в выкармливании. Самка защищает птенцов, расправив крылья от дождя и солнечного света. Выводковый период длится от 11 до 12 дней. Если самка начинает второе гнездование, то самец берёт заботу о первом выводке на себя. Период гнездования продолжается с середины апреля до начала июня.
.jpg)
