Guidance for identification
El verderol, groguet o pixaconill (Tricholoma equestre) és una espècie de bolet pertanyent a la família de les tricolomatàcies.
És una espècie exclusiva de coníferes (sobretot de pins) que fa la seua aparició al llarg de la tardor. És més corrent sobre sòls silícics, i des de la terra baixa a l'alta muntanya.[5][6]
En els darrers anys, s'han publicat diversos estudis que relacionen el consum de grans quantitats d'aquest bolet en un període curt amb casos de rabdomiòlisi (destrucció del teixit muscular estriat) i que, en alguns casos, pot portar a la mort per implicació de la musculatura miocardíaca. En canvi, els trastorns digestius són mínims i, fins i tot, absents.[7][8] És gastronòmicament apreciat al sud-oest de França, mentre que a Itàlia n'està prohibida la seua comercialització. A l'Estat espanyol també es va prohibir la seua venda al BOE per l'ordre SCO/3303/2006 del 23 d'octubre del 2006.[9][4]
Es pot confondre amb Tricholoma sulfureum, el qual és més petit, tòxic i fa una olor característica de sofre.[10]
El verderol, groguet o pixaconill (Tricholoma equestre) és una espècie de bolet pertanyent a la família de les tricolomatàcies.
Čirůvka zelánka (Tricholoma equestre (L. ex HOOK.) KUMM.) je fakultativně jedovatá podzimní houba. V důsledku kyselých dešťů došlo k úbytku této houby. Jde o mykorhizní druh.
Klobouk je široký v průměru 4-12 cm, zprvu zvoncovitý, později rozložený, různě zprohýbaný, pevný, dost masitý, za vlhka slizký, často znečištěný, zelenavě žlutý, olivově nazelenalý až nahnědlý.
Lupeny jsou vysoké 5-11 mm, žluté až žlutozelené, středně husté, široce vykrojené.
Třeň je vysoký 3-9 cm a tlustý 1-3 cm, žlutý, válcovitý, dole ztluštělý, pevný, tuhý, plný a vláknitý.
Dužnina je bílá až žlutá, tvrdá, voní a chutná sladce po mouce, někdy i trochu po okurkách.
Výtrusy jsou velké 6-8 x 3,5-5 μm, vejčité, elipsoidní, hladké, bezbarvé. Výtrusný prach je bílý.
Roste nejhojněji v borových lesích na písčitých půdách od konce září až do začátku prosince, obyčejně ve velkém množství. Často nalézáme čerstvé plodnice ještě pod sněhem. Vzácně i v listnatých lesích pod osikami, habry a buky.
Čirůvka zelánka byla sbírána a konzumována jako jedlá houba. Bylo zjištěno, že opakovaná konzumace může vyvolat příznaky těžké rhabdomyolýzy – akutního selhání ledvin z důvodu uvolnění červeného svalového barviva, které ucpe ledvinové kanálky. Selhání může vést i k úmrtí.[1]
Houba dále obsahuje coprin, který ve spojení s alkoholem působí jako antabus.
V Československu byla i tržní houbou.
Čirůvka zelánka (Tricholoma equestre (L. ex HOOK.) KUMM.) je fakultativně jedovatá podzimní houba. V důsledku kyselých dešťů došlo k úbytku této houby. Jde o mykorhizní druh.
Der Grünling (Tricholoma equestre) ist eine Pilzart aus der Familie der Ritterlingsverwandten (Tricholomataceae), der früher oft als Speisepilz gesammelt und auf den Märkten angeboten wurde. Nachdem der Pilz bei einigen Personen eine Muskelschwäche (Rhabdomyolyse) teils mit tödlichem Ausgang verursacht hatte, wird vom Verzehr abgeraten.
Der Grünling fällt in Deutschland unter die Bundesartenschutzverordnung.
Die Art wurde von der Deutschen Gesellschaft für Mykologie zum Pilz des Jahres 2021 ernannt.[1]
Der etwas schmierige, in der Hutmitte gerne angedrückt feinschuppige Hut wird zwischen 4 und 13 Zentimeter breit, ist erst konisch bis halbkugelig, später nur noch abgeflacht und wenig konvex bis ein wenig niedergedrückt. Manchmal bildet der Hut auch einen breiten Buckel in der Hutmitte aus. Junge Hüte sind zitronengelb bis blass chromgelb gefärbt, später wird der Hut dunkler, honiggelb bis bräunlichgelb, häufig dann mit angedrückten, orangebraunen bis umberbraunen Schüppchen. Die Huthaut ist schmierig und mit anliegenden Schuppen besetzt.[2]
Die mäßig eng stehenden, ausgebuchteten Lamellen sind blass cromgelblich bis blass gelb gefärbt. Die Schneide ist glatt, nicht auffallend gesägt oder schartig.[2]
Der Stiel kann bis zu 10 Zentimeter lang und 2,5 cm dick werden und ist im Bereich der Stielspitze weißlich, schwefelgelblich bis blass gelb, zur Stielbasis hin deutlicher und etwas dunkler chrom- bis schwefelgelblich gefärbt. Die Stielbasis kann bisweilen violettliche Töne aufweisen. Das Basismyzel ist weiß bis nur blass gelblich.[2]
Das Fleisch ist weiß bis blass gelb, insbesondere unter der Huthaut. Geruch und Geschmack sind mehlartig.[2]
Das Sporenpulver ist weiß.
Die farblos-hyalinen, inamyloiden, glatten, ellipsoiden Sporen messen 5,7–9,5 × 3,5-6,0 µm (im Durchschnitt 6,8–8,3 × 4,2–5,2 µm). Der Länge-Breite-Qutient der Sporen liegt hierbei zwischen 1,1 und 2,0, im Durchschnitt zwischen 1,5 und 1,6.[2]
Die Basidien sind meist viersporig und sind 25–40 × 6–10 µm groß. Sie haben keine Basalschnalle.[2]
Schnallen fehlen in allen Geflechten.[2]
Der Grünling ist Teil eines komplizierten Artenkomplexes. Genetisch können mehrere Arten differenziert werden, die aber morphologisch-anatomisch im Moment nur zum Teil nachvollzogen werden und dementsprechend noch nicht beschrieben wurden. Aus dem Komplex bereits beschriebene Arten sind beispielsweise Tricholoma frondosae, Tricholoma chrysophyllum und Tricholoma ulvenii.[2]
Tricholoma frondosae unterscheidet sich durch intensivere gelbe bis olivliche Farbtöne, einen schlankeren habitus, stärker ausgeprägte Hutschüppchen und das bevorzugte, aber nicht ausschließliche Vorkommen unter Pappeln – hierbei auf nährstoffreicheren Böden, während der Grünling nur in sehr nährstoffarmen Habitaten zu finden ist.[2]
Tricholoma chrysophyllum wurde aus Spanien als Begleiter der Steineiche beschrieben. Diese Art unterscheidet sich neben der Ökologie vor allem anhand der etwas schuppigen Stieloberfläche und des deutlicher oliv und des stärker ausgeprägt schuppigen Hutes.[2]
Tricholoma ulvenii wurde anhand der blasser zitronengelben Farben und Unterschieden bezüglich der mikroskopischen Merkmale wie etwas kleineren Sporen und breiteren Hyphen der Lamellentrama als eigenständige Art beschrieben. Zumindest in Nordeuropa lassen sich anhand der ITS-Region der DNA solche Aufsammlungen nicht vom Grünling unterscheiden.[2]
Früher wurden auch Tricholoma flavovirens und Tricholoma auratum als eigenständige Arten angesehen bzw. der Grünling in diese beiden Arten aufgetrennt. Diese Namen werden im Moment aber nicht mehr angewendet. Hierfür bedarf es erst einer Aufarbeitung des gesamten Komplexes mit den genetisch unterscheidbaren, kryptischen Arten, um zu entscheiden, ob man diesen historischen Namen auch erkennbare Arten zuordnen kann.[2]
Außerhalb des Grünlings-Formenkreises ist nur der Gallige Ritterling (Tricholoma aestuans) makroskopisch sehr ähnlich. Er unterscheidet sich aber durch die mehr konische Hutform und den auffallend scharfen Geschmack.[2]
Der zumindest auch Gelbtöne zeigende, giftige Schwefelritterling (Tricholoma sulphureum) lässt sich neben den auffallend entfernt stehenden Lamellen insbesondere anhand seines sehr starken und auffälligen Geruchs nach Leuchtgas leicht direkt im Feld unterschieden. Der Grüngelbe Ritterling (Tricholoma sejunctum) hat weißliche Lamellen.[2]
Der Grünling im engen Sinn ist vorwiegend auf sehr nährstoffarmen Böden bei Kiefern anzutreffen.[2]
Der Grünling ist in Europa weit verbreitet und kann im passenden Habitat lokal häufig auftreten.[2]
Der Grünling galt bis zur Veröffentlichung einer französischen Studie im Jahr 2001 als essbar. Die darin enthaltenen wissenschaftlichen Erkenntnisse zeigten, dass der Grünling von der Liste der Speisepilze gestrichen werden sollte.[3] Denn der Pilz hatte bei mehreren Personen eine als Tricholoma-equestre-Syndrom beschriebene Muskelschwäche (Rhabdomyolyse) ausgelöst, die in einigen Fällen tödlich endete. In Frankreich erkrankten zwischen 1992 und 2000 zwölf Menschen nach dem Verzehr des Grünlings, von denen drei an den Folgen der Vergiftung verstarben.[3] Aus angegebener Quelle:
„Forschungsergebnisse französischer Wissenschaftler deuten darauf hin, dass der Pilz bei bestimmten empfindlichen Menschen eine Rhabdomyolyse auslösen kann. Es besteht der Verdacht eines direkten Muskeltoxins in Tricholoma equestre, das möglicherweise bei einer genetischen Empfindlichkeit wirksam wird, wenn eine bestimmte Aufnahmemenge überschritten wird wie beispielsweise nach wiederholten Pilzmahlzeiten.“
Im Jahr 2010 empfahl eine deutsche Krankenkasse den Lesern ihrer Mitgliederzeitschrift irrtümlich den Grünling als „essbar“. Der Irrtum wurde später richtiggestellt und die Kasse warnte ausdrücklich vor dem Verzehr des Pilzes.[4] Die etwa 1,6 Millionen Mitglieder der Krankenkasse erhielten per Post einen entsprechenden Warnhinweis.[5]
Der Grünling (Tricholoma equestre) ist eine Pilzart aus der Familie der Ritterlingsverwandten (Tricholomataceae), der früher oft als Speisepilz gesammelt und auf den Märkten angeboten wurde. Nachdem der Pilz bei einigen Personen eine Muskelschwäche (Rhabdomyolyse) teils mit tödlichem Ausgang verursacht hatte, wird vom Verzehr abgeraten.
Der Grünling fällt in Deutschland unter die Bundesartenschutzverordnung.
Die Art wurde von der Deutschen Gesellschaft für Mykologie zum Pilz des Jahres 2021 ernannt.
Tricholoma equestre or Tricholoma flavovirens, also known as man on horseback or yellow knight is a formerly widely eaten but arguably hazardous fungus of the genus Tricholoma that forms ectomycorrhiza with pine trees.
Known as Grünling in German, gąska zielonka in Polish, míscaro in Portuguese and canari in French, it has been treasured as an edible mushroom worldwide and is especially abundant in France and Central Portugal. Although it is regarded as quite tasty, cases of poisoning from eating T. equestre have been reported. Research has revealed it to have poisonous properties, but these claims are disputed.[1]
Tricholoma equestre was known to Linnaeus who officially described it in Volume Two of his Species Plantarum in 1753, giving it the name Agaricus equestris,[2] predating a description of Agaricus flavovirens by Persoon in 1793. Thus this specific name meaning "of or pertaining to horses" in Latin takes precedence over Tricholoma flavovirens, the other scientific name by which this mushroom has been known. It was placed in the genus Tricholoma by German Paul Kummer in his 1871 work Der Führer in die Pilzkunde. The generic name derives from the Greek trichos/τριχος 'hair' and loma/λωμα 'hem', 'fringe' or 'border'.[3]
Common names include the man-on-horseback, yellow knight, and saddle-shaped tricholoma.
The cap ranges from 5–15 cm (2–6 in) in width and is usually yellow with brownish areas, particularly at the centre.[4] The stem is 4–10 cm long and 1–4 wide, is yellow, and brownish at the base.[4] The gills are also yellow colour and the spores are white.[4] The skin layer covering the cap is sticky and can be peeled off.
This species was for a long time highly regarded as one of the tastier edible species (and in some guides still is),[5] and sold in European markets; medieval French knights allegedly reserved this species for themselves, leaving the lowly bovine bolete (Suillus bovinus) for the peasants.[6]
Concern was first raised in southwestern France. People who have been poisoned have all had three or more meals containing T. equestre within the last two weeks prior to treatment. One to four days after their last meal containing the fungus, the patients reported weakness of the muscles, sometimes accompanied by pain. This weakness progressed for another three to four days accompanied by a feeling of stiffness and darkening of the urine. Periods of nausea, sweating, reddening of the face were also registered, but there were no fevers.[7]
As yet, there have been no reported cases of poisoning in North America,[8] and there is speculation that the respective mushrooms may in fact be different species that are very similar in appearance. Molecular research shows that multiple species may have been identified as T. flavovirens on the West Coast.[9]
There are reports where patients treated for T. equestre poisoning have died, likely as a result of the poisoning.[10] The poison in this mushroom has remained unknown. The basic mechanism of poisoning is suspected to be rhabdomyolysis, damaging of the cell membrane of skeletal muscle fibres. In this disorder, the oxygen-carrying muscular protein myoglobin is released and appears in urine, resulting in symptoms such as muscle pain and brownish coloration of the urine.[11]
A 2018 research conducted in Poland with the recruitment of ten healthy volunteers, who ate 300 grams per head (about twice the normal dose) of fried T. equestre in a single meal, with no reported consequences or alterations, would rule out that this species contains any significant amount of toxic substances.[12]
It can easily be mistaken for a variety of other members of the genus Tricholoma, such as T. auratum, T. aestuans, T. intermedium, T. sejunctum, and T. sulphureum.[4] Other similar species include Floccularia albolanaripes and F. luteovirens.[4]
Tricholoma equestre or Tricholoma flavovirens, also known as man on horseback or yellow knight is a formerly widely eaten but arguably hazardous fungus of the genus Tricholoma that forms ectomycorrhiza with pine trees.
Known as Grünling in German, gąska zielonka in Polish, míscaro in Portuguese and canari in French, it has been treasured as an edible mushroom worldwide and is especially abundant in France and Central Portugal. Although it is regarded as quite tasty, cases of poisoning from eating T. equestre have been reported. Research has revealed it to have poisonous properties, but these claims are disputed.
Tricholoma equestre —sin. Tricholoma flavovirens S. Lundell 1942—, también conocida como seta de los caballeros, es un hongo no comestible. Es del género Tricholoma que forma ectomicorrizas con los pinos. Si bien ha sido considerada buen o excelente comestible y ha sido muy consumida en Europa, especialmente en Francia, se trata de una seta que puede ser tóxica consumida en grandes cantidades, capaz incluso de provocar la muerte.
Se trata de una seta de color amarillento y con un sombrero de 5-10 cm de diámetro, con una altura similar en algunos casos. El himenio es laminado, con las láminas de color amarillento y esporas blancas. La cubierta del sombrero puede retirarse manualmente con facilidad. Puede confundirse con otras especies del género como T. auratum, T. aestuans y T. sulphureum.
La especie fue descrita por Linneo en el volumen 2 de su Species Plantarum en 1753 con el nombre de Agaricus equestris,[1] y con el nombre de Agaricus flavovirens en 1793 por Persoon. Por tanto, el epíteto específico de equestris (esto es, relativa a los caballos) prevaleció sobre flavovirens (que describe su color amarillento). El nombre del género, Tricholoma, en cambio procede del griego antiguo trichos/τριχος 'pelo' y loma/λωμα 'margen',[2]
El envenenamiento por consumo de la seta de los caballeros se produce tras su consumo en grandes cantidades en días sucesivos,[3] dando lugar a un cuadro clínico denominado rabdomiolisis. Este cuadro está caracterizado por la aparición de lesiones en la musculatura estriada. Por esta razón, en el Boletín Oficial del Estado de 28 de octubre de 2006 se publicó la prohibición cautelar de la distribución y comercialización de T. equestre en España.[3] Se han descrito casos de muertes causadas por el consumo de esta seta.[4]
Tricholoma equestre —sin. Tricholoma flavovirens S. Lundell 1942—, también conocida como seta de los caballeros, es un hongo no comestible. Es del género Tricholoma que forma ectomicorrizas con los pinos. Si bien ha sido considerada buen o excelente comestible y ha sido muy consumida en Europa, especialmente en Francia, se trata de una seta que puede ser tóxica consumida en grandes cantidades, capaz incluso de provocar la muerte.
Se trata de una seta de color amarillento y con un sombrero de 5-10 cm de diámetro, con una altura similar en algunos casos. El himenio es laminado, con las láminas de color amarillento y esporas blancas. La cubierta del sombrero puede retirarse manualmente con facilidad. Puede confundirse con otras especies del género como T. auratum, T. aestuans y T. sulphureum.
La especie fue descrita por Linneo en el volumen 2 de su Species Plantarum en 1753 con el nombre de Agaricus equestris, y con el nombre de Agaricus flavovirens en 1793 por Persoon. Por tanto, el epíteto específico de equestris (esto es, relativa a los caballos) prevaleció sobre flavovirens (que describe su color amarillento). El nombre del género, Tricholoma, en cambio procede del griego antiguo trichos/τριχος 'pelo' y loma/λωμα 'margen',
El envenenamiento por consumo de la seta de los caballeros se produce tras su consumo en grandes cantidades en días sucesivos, dando lugar a un cuadro clínico denominado rabdomiolisis. Este cuadro está caracterizado por la aparición de lesiones en la musculatura estriada. Por esta razón, en el Boletín Oficial del Estado de 28 de octubre de 2006 se publicó la prohibición cautelar de la distribución y comercialización de T. equestre en España. Se han descrito casos de muertes causadas por el consumo de esta seta.
Oharra: ez fidatu soilik orri honetan ematen diren datuez perretxiko bat identifikatzeko orduan. Inolako zalantzarik izanez gero, kontsultatu aditu batekin.
Zaldun-ziza orrihoria (Tricholoma equestre, lehen baita Tricholoma flavovirens) Tricholoma generoko onddo bat da, lehen asko jaten zena baina gaur egun pozoitsutzat hartua dagoena. Aski arrunta da pinudietan.
(RLQ=window.RLQ||[]).push(function(){mw.log.warn("Gadget "ErrefAurrebista" was not loaded. Please migrate it to use ResourceLoader. See u003Chttps://eu.wikipedia.org/wiki/Berezi:Gadgetaku003E.");});Kangaskeltavalmuska (Tricholoma equestre) on keltainen hiekkaisilla mäntykankailla viihtyvä valmuskalaji. Se oli aiemmin herkullisen ruokasienen maineessa, mutta sittemmin se on todettu myrkylliseksi.
Kangaskeltavalmuska on keskikokoinen tai suurehko helttasieni. Sen lakki on laakea ja keskuskohoumallinen, pohjaväriltään keltainen ja heikosti ruskeasuomuinen. Lakin pinta on kosteana tahmea, kuivana kiiltävä. Heltat ovat kirkkaan keltaiset. Jalka on tasapaksu, keltainen ja renkaaton. Malto on paksua ja kiinteää, valkoista tai kellertävää. Tuoksu on jauhomainen.
Kangaskeltavalmuska kasvaa elokuusta lokakuuhun yleisenä koko Suomessa. Sitä tavataan kuivilla hiekkapohjaisilla mäntykankailla ja kalliomänniköissä, kuivahkoissa kangasmetsissä ja dyyneillä.
Kangaskeltavalmuska on miedosti jauhonmakuinen sieni, jota on ennen pidetty herkullisena ruokasienenä, mutta nykyisin sitä pidetään myrkyllisenä.[2] Sienen on todettu sisältävän vaarallisia toksiineja, jotka voivat vahingoittaa pysyvästi munuaisia.[3] 1990-luvulla Ranskassa raportoitiin peräti 12 usean perättäisen keltavalmuska-aterian nauttimisesta johtuvaa myrkytystapausta, joista kolme on johtanut jopa kuolemaan tehohoidosta huolimatta. Myrkytysoireet ilmenivät noin 1-3 vuorokauden kuluttua viimeisen sieniaterian nauttimisesta väsymyksenä ja lihasoireina. Muutaman päivän kuluessa oireet pahenivat ja lihasoireiden lisäksi ilmeni pahoinvointia, virtsan tummuutta, kasvojen punoitusta ja hikoilua tai hengityksen kiihtymistä. Myrkytyksestä toipuneiden potilaiden oireet helpottuivat parissa viikossa, mutta lihasoireita jatkui vielä useamman viikon ajan. Kolmen potilaan tila heikkeni ja myrkytys aiheutti hengenahdistusta, sydänoireita ja kuumetta, joita seurasi lopulta munuaisten romahtaminen ja kuolema tehohoidosta huolimatta.[4]
Kangaskeltavalmuskasta aiheutuneen myrkytysmekanismin on todettu olevan lihassolumyrkytys, rabdomyolyysi, jossa lihassolut vaurioituvat ja hajoavat, minkä seurauksena hajoamistuotteita kertyy munuaisiin ja munuaiset tukkeutuvat. Tarkemmissa hiirikokeissa, joissa on käytetty useita tunnettuja sienilajeja, ei keltavalmuskojen toksisuudessa kuitenkaan ole todettu eroja muihin sieniin verrattuna.[5]
Vanha lajinnimi keltavalmuska (T. flavovirens) näyttää ainakin Suomessa poistuneen käytöstä ja tilalle ovat tulleet kangaskeltavalmuska T. equestre ja sekä sitä aiemmin satoa työntävät ja hoikemmat lehtokeltavalmuska (T. frondosae) ja kalvaskeltavalmuska (T. ulvinenii).[6]
Kangaskeltavalmuska muistuttaa syötäväksi kelpaamattomia kitkeränmakuisia rikkivalmuskaa ja äikävalmuskaa.
Kangaskeltavalmuska (Tricholoma equestre) on keltainen hiekkaisilla mäntykankailla viihtyvä valmuskalaji. Se oli aiemmin herkullisen ruokasienen maineessa, mutta sittemmin se on todettu myrkylliseksi.
Tricholome équestre, Chevalier
Tricholoma equestre, le tricholome équestre, Chevalier, également nommé tricholome chevalier, tricholome des chevaliers, Bidaou (du gascon bidau, appellation régionale dans les Landes de Gascogne), Canari ou encore Jaunet, est une espèce de champignons basidiomycètes, non comestibles, du genre Tricholoma, de la famille des Tricholomataceae.
Son qualificatif viendrait de ce qu'il était servi à la table des chevaliers, contrairement au bolet des bouviers par exemple. Ses autres noms vernaculaires se réfèrent à sa couleur jaune. Il s'est aussi appelé auratum (doré) et flavovirens (jaune-vert) mais on considère aujourd'hui qu'il s'agit d'espèces distinctes.
Tricholoma equestre var. equestre (L.) P. Kumm. 1871[1]
Le chapeau, de 5 à 10 cm de diamètre, est hémisphérique, convexe, puis s'étale se creusant parfois.
Les individus sont grégaires.
La marge est ondulée et parfois striée.
La cuticule, légèrement visqueuse sous la pluie, retient de la terre et des débris végétaux. Elle est de couleur jaune vif à jaune olivacé, jaune olivâtre à jaune vif, mouchetée de noir vers le centre, se couvrant ensuite de squamules ochracées donnant un aspect fibrilleux au centre ou sur l'ensemble de la surface.
Les lames sont assez serrées, inégales, jaune citrin puis sulphurin.
Le pied est robuste, 7 à 10 cm, concolore au chapeau, ferme et trapu, fibrilleux, s'épaississant souvent vers la base.
La chair est assez épaisse, blanche, teintée de jaune sous la cuticule et dans le pied.
L'odeur est faible, nulle à faiblement fongique ; chez les sujets plus vieux, elle est parfois terreuse à moisie sous les lames.
La saveur est douce.
La sporée est blanchâtre à jaunâtre
Il vient sous les feuillus comme sous les conifères, appréciant la couverture des pins et épicéas, plutôt en terrain siliceux, acides et sableux, de l'automne à l'hiver. Plus rarement sous les feuillus.
Il est facilement repérable car il forme une petite motte de terre sableuse lorsque son « chapeau » perce le sol, bien qu'il arrive à pratiquer le mimétisme en empruntant toutes les nuances du sable et du brunissement des mousses.
Ce champignon avait par le passé une réputation de très bon comestible mais des repas copieux et répétés de champignons peuvent déclencher soudainement des réactions allergiques et ont été à l'origine de plusieurs intoxications mortelles dans les années 1990, ce qui lui a valu d'être classé dans les espèces toxiques[2]. Comestible apprécié (consommé en grande quantité dans les Landes de Gascogne, notamment dans la préparation des salmis), il est, comme le Tricholome doré (Tricholoma auratum), depuis 2001 classé dans la catégorie des champignons toxiques à cause de cas d'empoisonnements (rhabdomyolyse), parfois mortels, intervenus après une consommation excessive ou répétée (supérieure à 300 grammes[3], même répartis sur plusieurs jours) (voir la liste des champignons toxiques). Ces notions de volume supportable par l'humain étant sujettes à variations en fonction de sa morphologie et de son état de santé, il est plus prudent de s'abstenir.
L'espèce a également une forte capacité de bioaccumulation du césium 137[4].
Le tricholome équestre est interdit en France à la vente et à l'importation [5]: après que 12 cas de rhabdomyolyses aigües (destruction des cellules musculaires), survenus dans le sud-ouest de la France entre 1992 et 2000, dont trois mortels ont été rapportés[6].
Les cas observés ont été clairement imputés à une consommation excessive de tricholome équestre ; le temps de latence varie de 24 à 72 heures après ingestion. Les premiers signes associent une fatigue musculaire anormale, des douleurs musculaires prédominant au niveau des hanches et des épaules ainsi que des sueurs sans fièvre. Les troubles digestifs sont mineurs voire absents. Les symptômes associés à une consommation de tricholomes doivent faire l’objet d’une consultation immédiate.
Comme il s'agit d'une espèce recherchée, les mycologues indiquent parfois des risques de confusion avec des amanites plus ou moins jaunes, Amanite citrine voire Amanite phalloïde, ou bien avec des cortinaires tels que Cortinarius splendens.
Le Tricholome chevalier ne possède ni volve ni anneau ni cortine, pas plus d'ailleurs par exemple que la chair cassante des Russules jaunes. Il ne peut guère être confondu qu'avec d'autres Tricholomes, et notamment :
Principaux caractères distinctifs de Tricholoma equestre
Marge relevée
Tricholoma equestre est parfois confondu avec les espèces suivantes :
Tricholome équestre, Chevalier
Tricholoma equestre, le tricholome équestre, Chevalier, également nommé tricholome chevalier, tricholome des chevaliers, Bidaou (du gascon bidau, appellation régionale dans les Landes de Gascogne), Canari ou encore Jaunet, est une espèce de champignons basidiomycètes, non comestibles, du genre Tricholoma, de la famille des Tricholomataceae.
Son qualificatif viendrait de ce qu'il était servi à la table des chevaliers, contrairement au bolet des bouviers par exemple. Ses autres noms vernaculaires se réfèrent à sa couleur jaune. Il s'est aussi appelé auratum (doré) et flavovirens (jaune-vert) mais on considère aujourd'hui qu'il s'agit d'espèces distinctes.
Zelenka (lat. Tricholoma flavovirens) ili zelenkasta vitezovka je vrsta otrovne gljive nekada smatrane jestivom i izvrsne kvalitete. Simbiont je.
Klobuk je 5-12 cm širok. Najprije je zvonolik, a potom otvoren. Valovita je ruba i tupo je ispupčen. Prilično je mesnat, a kožica se lagano ljušti. Obično je sumporastosmeđe boje, ali se pojavljuju i plodna tijela žutozelene ili crvenkastozelen boje. Na površini se pojavljuju smeđecrvenkaste čehice. Listići su prilično gusti, sumporastosmeđe boje. Slobodni su ili prirasli sa zupcem. Oštrica je valovita. Stručak je 3-8 cm visok, pun i valjkastog oblika. Dno je nešto zadebljano. Vlaknast je, sumporastožute boje ili ponekada maslinastosmeđe. Meso je bijelo, a ispod kožice klobuka žućkasto. Nema izražen miris i okus.
Spore su eliptičnoga oblika, veličine 6-8x3,5-5 mikrometara. Ispod mikroskopa su bezbojne.
Kožica stručka u dodiru s kalijevom lužinom trenutačno postane crvena.
Zelenka raste u jesen u manjim raštrkanim grupama ispod borova, ali se može naći i ispod drugog crnogoričnog drveća.
Zelenka se može zamijeniti s otrovnom sumporastom kružoliskom (Tricholoma sulphureum) koja ima mnogo rjeđe i debele listiće, a meso ima zadah po sumporu. Nejestiva vrsta Tricholoma flavobrunneum ima mnogo gušće listiće i raste ispod breza na vlažnom tlu. Zelenku je moguće zamijeniti i s vrstom Tricholoma malluvium, kojoj je jestivost nepoznata. Ona ima bijele listiće, a plodno tijelo je zdepastije građe. Zelenka također sliči i Tricholoma sejunctum, a koja isto ima bijele listiće, a klobuk je gladak i maslinastožute boje s radijalno postavljenim tamnijim linijama.
Zelenka (lat. Tricholoma flavovirens) ili zelenkasta vitezovka je vrsta otrovne gljive nekada smatrane jestivom i izvrsne kvalitete. Simbiont je.
Tricholoma equestre (L.) P. Kumm., Führer Pilzk.: 130 (1871).
Il Tricholoma equestre è stato considerato fino all'agosto del 2002 un fungo dal sapore squisito perché molto apprezzato e ricercato fin dall'antichità.[1]
Le recenti notizie provenienti dalla Francia circa diversi avvelenamenti causati da questa specie, alcuni dei quali anche con esito mortale, inducono tuttavia a scoraggiare categoricamente il consumo della stessa.
Carnoso, campanulato poi spianato-ondulato, giallo olivastro, giallo-verdognolo o giallo-bruno, vischioso, coperto di squamette rossastre, separabili, diametro 8– 12 cm, con cuticola facilmente staccabile.
Fitte, libere, giallo solfino, acute verso il margine del cappello, orlo ondulato.
Massiccio, tozzo, pieno, cilindrico, talvolta bulboso alla base, giallo o giallo citrino, alto 4–7 cm e largo 6–12 mm.
Bianche in massa, ellittiche; 6-8 x 4-5 µm.
Color giallo paglierino, citrina sotto la cuticola.
Cresce nei terreni sciolti, sabbiosi, sotto conifere e latifoglie, fruttifica in autunno.
Vivamente sconsigliato per una sua quasi certa velenosità da accumulo. Hanno suscitato molto clamore negli ultimi tempi diversi avvelenamenti gravi, in Francia, dovuti ad un consumo eccessivo di T. equestre, che causerebbe una rabdomiolisi, con esito anche mortale. I funghi sotto accusa furono raccolti in una pineta lungo la costa a sud-ovest della Francia, nel periodo che va dall'autunno fino alla primavera inoltrata. Sembra che nessuno dei pazienti avesse mai avuto in precedenza lesioni muscolari o ischemia muscolare.
Non si è tuttavia ben compreso quale sia la sostanza responsabile di detto avvelenamento da accumulo, anche se si sospetta che possa trattarsi di un micelio (una muffa) che crescerebbe sui carpofori di questa specie ma solamente in alcune regioni della Francia.
Il sospetto che i casi di avvelenamento francesi siano ricollegabili ad una muffa (e quindi imputabili ad una micotossina), potrebbe essere avvalorato dal fatto che in Italia molte persone consumano regolarmente T. equestre e non sono mai stati documentati casi di avvelenamento (quasi a significare che nella penisola non sia presente il micelio parassita).
Un'altra corrente di pensiero sostiene che i gravi avvelenamenti siano da attribuire ad altra specie morfologicamente simile, ossia Tricholoma auratum, anche se non ci sono conferme a sostegno di questa ipotesi.
Estratti di T. equestre furono somministrati alle cavie in proporzioni equivalenti a quelle dei pazienti. Si ottennero risultati sovrapponibili a quelli osservati nei pazienti e pertanto i ricercatori francesi conclusero che ciò dimostrava inequivocabilmente che la rabdomiolisi dei pazienti umani era stata causata dal consumo della specie in questione.
Il T. equestre non è più annoverato fra le specie fungine per le quali è consentita la vendita, in Italia; tale provvedimento è stato adottato in via cautelativa, proprio in risposta ai preoccupanti casi verificatisi in Francia.
Dal latino equester, equestris, equestre, equestre, dei cavalieri.
Tricholoma equestre (L.) P. Kumm., Führer Pilzk.: 130 (1871).
Il Tricholoma equestre è stato considerato fino all'agosto del 2002 un fungo dal sapore squisito perché molto apprezzato e ricercato fin dall'antichità.
Le recenti notizie provenienti dalla Francia circa diversi avvelenamenti causati da questa specie, alcuni dei quali anche con esito mortale, inducono tuttavia a scoraggiare categoricamente il consumo della stessa.
Žalsvasis baltikas, žaliuokė (lot. Tricholoma equestre) – baltikinių (Tricholomataceae) šeimos, baltikų (Tricholoma) genties grybų rūšis.
Spygliuočių (ypač pušynai), retai lapuočių miškai.
Vasara (retai), ruduo (iki atšalimo).
Kepurėlė, lakšteliai ir kotas geltoni, sieros spalvos, auga ir vėlai rudenį.
Vaisiakūniai vidutiniai, retai dideli. Kepurėlė 3–7 (12) cm skersmens, iškiliai paplokščia, sena - horizontali, su gūbreliu, plaušuota, žvynuota, žalsvai geltona, gelsvai žalsva, žalsvai ruda, gliti, sausu oru sausa, aplipusi smėliu. Lakšteliai žalsvai geltoni, geltoni, priaugtiniai, laisvi. Kotas 2–6×1–3 cm, vienodo storio, dažniausiai lakštelių spalvos. Trama stora, kieta, sultinga, balsva, gelsva, malonaus kvapo ir skonio. Sporos 6–8×4–5,5 μm.
Būdingi požymiai: dažniausiai sausų pušynų grybas.
Auga grupėmis. Valgomas, visų labai mėgstamas ir vartojamas grybas. Vienas iš vertingiausių valgomų grybų Lietuvoje. [1]
Lietuvos grybų atlasas, Vincentas Urbonas, Kaunas, Lututė, 2007, ISBN 978-9955-692-59-1, 136 psl.
Žalsvasis baltikas, žaliuokė (lot. Tricholoma equestre) – baltikinių (Tricholomataceae) šeimos, baltikų (Tricholoma) genties grybų rūšis.
Augimo vietaSpygliuočių (ypač pušynai), retai lapuočių miškai.
Augimo laikasVasara (retai), ruduo (iki atšalimo).
Pagrindiniai požymiaiKepurėlė, lakšteliai ir kotas geltoni, sieros spalvos, auga ir vėlai rudenį.
Vaisiakūniai vidutiniai, retai dideli. Kepurėlė 3–7 (12) cm skersmens, iškiliai paplokščia, sena - horizontali, su gūbreliu, plaušuota, žvynuota, žalsvai geltona, gelsvai žalsva, žalsvai ruda, gliti, sausu oru sausa, aplipusi smėliu. Lakšteliai žalsvai geltoni, geltoni, priaugtiniai, laisvi. Kotas 2–6×1–3 cm, vienodo storio, dažniausiai lakštelių spalvos. Trama stora, kieta, sultinga, balsva, gelsva, malonaus kvapo ir skonio. Sporos 6–8×4–5,5 μm.
Būdingi požymiai: dažniausiai sausų pušynų grybas.
Auga grupėmis. Valgomas, visų labai mėgstamas ir vartojamas grybas. Vienas iš vertingiausių valgomų grybų Lietuvoje.
Parastā smiltene (Tricholoma equestre) ir pūkaiņu ģints bazīdijsēne, kas aug Ziemeļamerikā un Eirāzijā, arī Latvijā. Tā ir sastopama smilšainos priežu mežos, it īpaši piejūras kāpās.[1]
Lai gan parastā smiltene tiek uzskatīta par vērtīgu un garšīgu ēdamo sēni, pēc vairākiem saindēšanās gadījumiem, tai skaitā nāvējošiem, pētījumi ir atklājuši indīgu vielu klātbūtni sēnē. Pēc sēnes ieēšanas novērojams muskuļu sastiepums un bojājumi, kas rada muskuļu sāpes, bet pēc muskuļos esoša proteīna mioglobīna nokļūšanas asinīs — nieru mazspēja un tumšas krāsas urīns.[2]
Parastā smiltene (Tricholoma equestre) ir pūkaiņu ģints bazīdijsēne, kas aug Ziemeļamerikā un Eirāzijā, arī Latvijā. Tā ir sastopama smilšainos priežu mežos, it īpaši piejūras kāpās.
Lai gan parastā smiltene tiek uzskatīta par vērtīgu un garšīgu ēdamo sēni, pēc vairākiem saindēšanās gadījumiem, tai skaitā nāvējošiem, pētījumi ir atklājuši indīgu vielu klātbūtni sēnē. Pēc sēnes ieēšanas novērojams muskuļu sastiepums un bojājumi, kas rada muskuļu sāpes, bet pēc muskuļos esoša proteīna mioglobīna nokļūšanas asinīs — nieru mazspēja un tumšas krāsas urīns.
Riddermusserong (Tricholoma equestre eller T. falavovirens) er en art i slekten Tricholoma (musseronger). Soppen var i lang tid ansett som en svært god matsopp, men i senere tid er det påvist alvorlige forgiftninger av soppen, og flere dødsfall.
Riddermusserongens hatt er grønngul og intill 10 cm bred, lysere ved hattekanten. Hattehuden glinser, og blir klebrig i fuktig vær. Skivene er tynne og tettstilte, og er svovelgule. Stilken er gul og glatt, og litt knollet/oppsmulmet nederst. Kjøttet er hvitt, og gult kun under huden. Lukter melaktig og smaker mildt [1].
Riddermusserong (Tricholoma equestre eller T. falavovirens) er en art i slekten Tricholoma (musseronger). Soppen var i lang tid ansett som en svært god matsopp, men i senere tid er det påvist alvorlige forgiftninger av soppen, og flere dødsfall.
Capel fin a 10 cm, bombà a pupa, da giàun groson a bronz al disch, scajos vers ël sénter. Lamele s-ciasse, giàun viv. Gamba àuta fin a 10 cm e larga fin a 1 cm, giàun viv, com la carn.
A chërs sota le latifeuje e le conìfere.
A venta mai mangé un bolè trovà se un a l'é nen un bon conossidor dij bolè!
Adess a l'é considerà velenos.
Capel fin a 10 cm, bombà a pupa, da giàun groson a bronz al disch, scajos vers ël sénter. Lamele s-ciasse, giàun viv. Gamba àuta fin a 10 cm e larga fin a 1 cm, giàun viv, com la carn.
AmbientA chërs sota le latifeuje e le conìfere.
Comestibilità A venta mai mangé un bolè trovà se un a l'é nen un bon conossidor dij bolè!
Adess a l'é considerà velenos.
Gąska zielonka (Tricholoma equestre (L.) P. Kumm.) – gatunek grzybów należący do rodziny gąskowatych (Tricholomataceae)[1].
Pozycja w klasyfikacji według Index Fungorum: Tricholoma, Tricholomataceae, Agaricales, Agaricomycetidae, Agaricomycetes, Agaricomycotina, Basidiomycota, Fungi[1].
Po raz pierwszy takson ten zdiagnozowany został w 1753 r. przez K. Linneusza, który nadał mu nazwę Agaricus equestre. Obecną, uznaną przez Index Fungorum nazwę nadał mu P. Kumm. w 1871 r[1].
Ma ok. 20 synonimów. Niektóre z nich[2]:
Nazwę polską nadał Józef Jundziłł w 1830 r. W polskim piśmiennictwie mykologicznym ma też inne nazwy: bedłka zielonka, gąska żółta[3] i prośnianka[4].
Średnicy 4–10 cm, żółtozielony lub żółtobrązowy, pośrodku ciemniejszy, gładki, w młodym owocniku stożkowato wypukły, później płaski, często różnie powyginany. Skorka naga lub drobnołuskowata, mazista i dlatego często z ziarnami piasku, podczas wilgoci śliska[5].
Od bladożółtawych do siarkowożółtych, średnio gęste, cienkie, wycięte z ząbkiem, ale u nasady szeroko przyrośnięte[6].
Osiąga długość od 3 do 9 cm i grubość do 3 cm. Jest cylindryczny, pełny. Powierzchnia najpierw z podłużnymi włóknami, później gładka, żółta albo żółtozielonkawa[7].
Twardy, kruchy, biały, po przekrojeniu nie zmienia zabarwienia. Smak słodkawoorzechowy, pachnie jak świeżo zmielona mąka[7].
Biały. Zarodniki o średnicy 6-8 × 3,5-5 µm, jajowate, gładkie, bezbarwne[5].
Gąska zielonka rozprzestrzeniona jest szeroko w Ameryce Północnej i Europie, ale podana też została z niektórych miejsc w Azji (Japonia), Ameryce Środkowej (Kostaryka) i Afryki[8]. W Polsce gatunek rzadki. Znajduje się na Czerwonej liście roślin i grzybów Polski. Ma status I – gatunek o nieokreślonym zagrożeniu[9]. Znajduje się na listach gatunków zagrożonych także w Niemczech, Holandii, Słowacji[3]. W krajach, gdzie jest gatunkiem zagrożonym – zabroniony jest zbiór tego gatunku[6].
Rośnie od października do grudnia, w borach sosnowych na piaszczystej glebie z dużą ilością porostów, prawie zawsze gromadnie, czasami razem z gąską niekształtną (Tricholoma portentosum). Prawie cały rozwój owocnika przebiega pod ziemią, z mchu i igliwia wystaje zwykle tylko część kapelusza, dlatego też trudno ją znaleźć; miejscami jest częsta[5].
Grzyb mikoryzowy[3]. Dawniej uważany za smaczny grzyb jadalny, jednak obecnie nie poleca się jego zbioru[10], w wielu krajach (np. Francja i Niemcy) uznany za toksyczny i niebezpieczny. We Francji w latach 2001–2003 odnotowano liczne przypadki zatruć, z tego kilka śmiertelnych[5][11]. W kraju tym zaczęło dochodzić do coraz częstszych przypadków zatruć po spożyciu gąski zielonej, najprawdopodobniej z powodu skażenia środowiska. Na obszarach o środowisku skażonym zaleca się spożywanie tego gatunku w ograniczonych ilościach[6]. W roku 2009 udokumentowano zatrucie zielonkami w Polsce u trzech osób, z tego jedno śmiertelne. O podstawowy mechanizm zatrucia podejrzewa się rabdomiolizę, która uszkadza błony komórkowe mięśni szkieletowych. W rezultacie tego białko mioglobina przenoszące tlen do mięśni jest uwalniane i pojawia się w moczu, co prowadzi do objawów takich jak ból mięśni i brązowawe zabarwienie moczu[11].
Mimo wszystkich kontrowersji z nią związanych, zgodnie z rozporządzeniem z dnia 12 czerwca 2018 r. jest grzybem dopuszczonym do obrotu handlowego na terenie Polski[12].
Przeprowadzony przez polskich naukowców krytyczny przegląd badań klinicznych i eksperymentalnych wskazujących na rzekomą toksyczność gąski zielonki podkreśla jednak stanowczo, iż gatunek ten nie stanowi większego zagrożenia dla zdrowia aniżeli gatunki grzybów bezsprzecznie uznawane za jadalne, a opisy przypadków zatruć i badań w modelu doświadczalnym cechuje szereg ograniczeń interpretacyjnych[13].
Gąska zielonka (Tricholoma equestre (L.) P. Kumm.) – gatunek grzybów należący do rodziny gąskowatych (Tricholomataceae).
Tricholoma equestre ou Tricholoma flavovirens, vulgarmente designado míscaro ou míscaro-amarelo, é um cogumelo até há pouco tempo bastante consumido e apreciado que pode eventualmente ser perigoso, do género Tricholoma. Forma ectomicorrizas com pinheiros, sobretudo em terrenos siliciosos, podendo ser colhido durante o Outono e Inverno.
Apreciado desde há séculos um pouco por todo o mundo, é especialmente abundante na França, sendo também bastante comum em Portugal, em especial associado aos pinhais de Pinus pinaster em terrenos arenosos da Beira Litoral e é aí o cogumelo silvestre mais colhido.[carece de fontes?] No entanto, foram relatados alguns casos de envenenamento após consumo de T. equestre. As investigações posteriormente efectuadas revelaram que possui propriedades tóxicas.
Tricholoma equestre era conhecido de Lineu que o descreveu oficialmente no segundo volume do seu Species Plantarum em 1753, dando-lhe o nome Agaricus equestris,[1] pré-datando uma descrição de Agaricus flavovirens por Persoon em 1793. Portanto, este nome específico significando "de ou relative a cavalos" em latim toma precedência sobre Tricholoma flavovirens, o outro nome científico pelo qual este cogumelo é conhecido. Foi classificado no género Tricholoma pelo alemão Paul Kummer na sua obra de 1871 Der Führer in die Pilzkunde. O nome genérico deriva do grego antigo trichos/τριχος 'pelo' e loma/λωμα 'bainha', 'franja' ,[2]
O pé é amarelo, tendo geralmente entre 4 e 10 cm de comprimento com diâmetro regular. As lamelas são também amarelas e a esporada é branca. O píleo é geralmente amarelo a amarelo-esverdeado, por vezes com um toque de castanho, com diâmetro entre os 5 e os 12 cm. A camada de pele que cobre o píleo é pegajosa e pode ser removida.
Pode ser facilmente confundido com várias outras espécies do género Tricholoma, como T. auratum, T. aestuans e T. sulphureum.
Esta espécie foi durante muito tempo considerada como uma das espécies de cogumelos comestíveis mais saborosas, sendo vendida nos mercados da Europa; os cavaleiros medievais franceses supostamente reservavam esta espécie para si próprios, deixando Suillus bovinus para os camponeses.[3]
A preocupação com a sua eventual toxicidade, causadora de rabdomiólise, levou a que fosse considerado tóxico partir de 2001, após casos ocorridos entre 1992 e 2000 no sudoeste da França, com três mortes.[4] Como consequência destas ocorrências, desde 2005 a sua venda e distribuição são proibidas na França e desde 2006 na Espanha.
As pessoas envenenadas haviam todas elas ingerido três ou mais refeições contendo T. equestre nas duas semanas anteriores ao tratamento. Entre um a quatro dias após a sua última refeição contendo o cogumelo, os pacientes queixaram-se de fraqueza muscular, por vezes acompanhada de dor. Esta fraqueza progrediu durante mais três ou quarto dias, acompanhada por uma sensação de rigidez e escurecimento da urina. Foram também registados períodos de náusea, suores, vermelhidão do rosto, mas não foram registadas febres.
Uma equipa de investigadores da Universidade Farmacêutica de Kyoto e Universidade de Keio, no Japão, liderada por Kimiko Hashimoto e Masaya Nakata, conseguiu isolar a toxina, uma tarefa difícil pois o composto tem apetência para se ligar a outros compostos. Várias análises espectroscópicas estabeleceram a estrutura da toxina: uma pequena molécula com 4 átomos de carbono conhecida como ácido ciclopro-2-eno carboxílico. Previamente desconhecida no mundo natural, esta toxina e seus derivados são usados na formação de outros compostos em química sintética.
Pelo menos um estudo, parece indicar que estes casos de envenenamento podem estar relacionados com sensibilidade individual ou com a ingestão de quantidades significativas do cogumelo.[5]
|coautor=
(ajuda) |coautor=
(ajuda) Tricholoma equestre ou Tricholoma flavovirens, vulgarmente designado míscaro ou míscaro-amarelo, é um cogumelo até há pouco tempo bastante consumido e apreciado que pode eventualmente ser perigoso, do género Tricholoma. Forma ectomicorrizas com pinheiros, sobretudo em terrenos siliciosos, podendo ser colhido durante o Outono e Inverno.
Apreciado desde há séculos um pouco por todo o mundo, é especialmente abundante na França, sendo também bastante comum em Portugal, em especial associado aos pinhais de Pinus pinaster em terrenos arenosos da Beira Litoral e é aí o cogumelo silvestre mais colhido.[carece de fontes?] No entanto, foram relatados alguns casos de envenenamento após consumo de T. equestre. As investigações posteriormente efectuadas revelaram que possui propriedades tóxicas.
Tricholoma equestre (Carl Linné, 1753 ex Paul Kummer, 1871) sin. Tricholoma flavovirens (Christian Hendrik Persoon, 1793 ex Cyrus Longworth Lundell, 1942), din încrengătura Basidiomycota, în familia Tricholomataceae și de genul Tricholoma,[1] este o ciupercă foarte gustoasă, dar poate provoca pentru anumite persoane reacții alergice sau, ingerate în porții mari, otrăviri grave până letale. Această specie este numită în popor buretele călărețului.[2] Ea coabitează, fiind un simbiont micoriza, (formează micorize pe rădăcinile arborilor). Buretele se dezvoltă destul de des în regiunile din România, Basarabia și Bucovina de Nord, crescând preferat în păduri de conifere nisipoase sub pini, dar de asemenea în cele foioase pe soluri calcaroase, (o varietate fiind legată de plopii tremurători). Timpul apariției este din (august) septembrie până în noiembrie.[3][4]
Buretele călărețului poate fi confundată cu Hypholoma capnoides (comestibil, saprofit, crescând pe bușteni în smoc, lamele albicioase până gri-violete, picior albicios, miros și gust plăcut),[6] Hypholoma fasciculare (otrăvitor, saprofit, crescând pe bușteni în smoc, miros plăcut dar gust foarte amar),[7] Lepista flaccida sin. Lepista inversa (comestibilă, cuticulă gălbuie până pal brun-gălbuie, lamele precum picior de colorit albicios până ocru și clar decurgătoare, miros și gust aromatic),[8] Tricholoma aurantium (necomestibil, are cuticulă mai portocalie, lamele albe, picior șerpuit, miros de faină, dar gust amar),[9] Tricholoma bufonium (necomestibil, cuticula are la mijloc o pată mare roșiatică sau este permanent purpurie până la palid brun-violetă, lamele și carne palid gălbuie, miros de gaz),[10]> Tricholoma inamoenum (cuticulă alb-murdară, lamele și picior albicios),[11] Tricholomopsis decora (comestibilă dar inferioară, cu solzișori măslinii pe fund galben, carne destul de dură și fibroasă, gust imperceptibil),[12]Tricholoma sejunctum (comestibilitate restrânsă, dezvoltă fibre radiale mai închise pe pălărie, lamele mai late, distanțate, alb-gălbuie, miros de făin, gust destul de amar)[13] Tricholoma sulphureum (ușor otrăvitor, miros puternic de sulf, acid butiric respectiv gaz natural, gust făinos-rânced și foarte amar),[14] sau chiar și cu Kuehneromyces mutabilis (comestibil).[15]
Această ciupercă foarte savuroasă[16] este culeasă și ingerată in multe țâri europene, în special din estul și nord-estul continentului (Suedia, Finlanda, Polonia, Rusia), probabil și în România, fără efecte negative. Mai departe este văzută comestibilă, de persoane sau organizații cu referințe[17][18][19][20] și este vândut oficial ca substrat cu miceliu până în prezent.[21]
O studie franceză din anul 2001 însă a dovedit (Pentru o perioadă din 1992 până 2000!), că buretele călărețului a provocat o rabdomioliză la anumite persoane după ingerarea lui peste măsură în cantități mari și/sau pe mai multe zile în șir, cu rezultatul de 12 îmbolnăviți, din care 3 au murit.[22] S-a găsit o moleculă de hidrocarbură, acidul Cycloprop-2-ene carboxylic acid (C4H4O2) care ar putea fi răspunzător pentru efectul negativ.[23]
Este clar, că consumul exagerat a ciupercii poate să fie dăunător (dar de asemenea de exemplu 20 g de nucșoară). Însă următoarele puncte deschise încă nu sunt clarificate: predispoziția individuală, predispoziția genetică, conținut toxic diferit depinzând de regiune.[24]
Până la clarificarea finală, această ciupercă trebuie clasificată în acest articol sub termenul „ciupercă otrăvitoare”.
Tricholoma equestre (Carl Linné, 1753 ex Paul Kummer, 1871) sin. Tricholoma flavovirens (Christian Hendrik Persoon, 1793 ex Cyrus Longworth Lundell, 1942), din încrengătura Basidiomycota, în familia Tricholomataceae și de genul Tricholoma, este o ciupercă foarte gustoasă, dar poate provoca pentru anumite persoane reacții alergice sau, ingerate în porții mari, otrăviri grave până letale. Această specie este numită în popor buretele călărețului. Ea coabitează, fiind un simbiont micoriza, (formează micorize pe rădăcinile arborilor). Buretele se dezvoltă destul de des în regiunile din România, Basarabia și Bucovina de Nord, crescând preferat în păduri de conifere nisipoase sub pini, dar de asemenea în cele foioase pe soluri calcaroase, (o varietate fiind legată de plopii tremurători). Timpul apariției este din (august) septembrie până în noiembrie.
Den mykologiska karaktären hos riddarmusseron:
hymenium:
skivor
skivtyp:
täta
fot:
bar
sporavtryck:
vit
ekologi:
mykorrhiza
Riddarmusseron (Tricholoma equestre; även Tricholoma flavovirens) är en svampart i familjen Tricholomataceae som hör till gruppen musseroner. Svampen växer i barr- och lövskogar i hela Sverige. Den är vackert svavelgul med bruna fjäll på hatten som ibland kan vara svåra att se. Skivorna är gula, och hela svampen har en karakteristisk lukt som påminner mycket om fuktigt mjöl. Arten har tidigare ansetts som en läcker matsvamp, men flera allvarliga förgiftningsfall har rapporterats under de senaste nio åren vilket skulle tyda på en möjlig förgiftningsrisk.
Riddarmusseron (Tricholoma equestre; även Tricholoma flavovirens) är en svampart i familjen Tricholomataceae som hör till gruppen musseroner. Svampen växer i barr- och lövskogar i hela Sverige. Den är vackert svavelgul med bruna fjäll på hatten som ibland kan vara svåra att se. Skivorna är gula, och hela svampen har en karakteristisk lukt som påminner mycket om fuktigt mjöl. Arten har tidigare ansetts som en läcker matsvamp, men flera allvarliga förgiftningsfall har rapporterats under de senaste nio åren vilket skulle tyda på en möjlig förgiftningsrisk.
Місцеві назви — голубінка зеленувата, зелінка, зеленавка, зеленушка, зельонка, зелениця.[1] Гриб з родини трихоломових — Tricholomataceae.
Шапка 4-10 см у діаметрі, товста, щільном'ясиста, плоско- або трохи увігнуто-розпростерта, коричнувато- чи оливкувато-зеленувата, сірувато-зеленувата, до краю світліша, у центрі притиснуто-дрібнолуската, зрідка гола. Пластинки густі, сірчано- або лимонно-жовті. Спорова маса біла. Спори 6-8×3,5-5 мкм, гладенькі. Ніжка 4-7×1-2 см, щільна, сірчано-жовта, вгорі світліша, гола. М'якуш білий, згодом трохи жовтуватий, компактний, з приємним смаком і запахом свіжого борошна.
В Україні поширений на Поліссі та в Лісостепу. Росте у хвойних лісах, на піщаних ґрунтах. Плодові тіла напівзаглиблені в піщаний ґрунт, дозрівають у вересні — листопаді.
Добрий їстівний гриб. Використовують свіжим, про запас засолюють, маринують.
Рядовку зелену можна сплутати з отруйним грибом — рядовкою сірчано-жовтою, яка має менший розмір і жовтий м'якуш із дуже неприємним запахом[2].
Зелену́шка (лат. Tricholoma equestre) — гриб рода Трихолома (рядовка) семейства Рядовковых. Своё название получил за зелёную окраску, сохраняющуюся даже после варки.
Синонимы:
Шляпка диаметром 4—12 (15) см, плотная, мясистая, у молодых грибов плоско-выпуклая, с бугорком в центре, позже плоско-распростёртая, иногда с приподнятым краем. Цвет шляпки зеленовато-жёлтый или жёлто-оливковый, в центре буроватый; с возрастом темнеет. Центр шляпки мелкочешуйчатый. Кожица толстая, гладкая, слизистая и клейкая, особенно в сырую погоду, из-за чего поверхность шляпки обычно покрыта частицами почвы (в основном - песком).
Мякоть плотная, белая, позднее желтоватая, при срезе не меняет цвета. Редко червивеет. Запах мучной; вкус невыраженный. Запах различается по интенсивности у различных форм, но наиболее выражен у грибов, связанных в своём развитии с сосной[3].
Пластинки 5—12 мм шириной, частые, тонкие, приросшие зубцом, от лимонно-жёлтых до зеленовато-жёлтых.
Ножка короткая, практически скрытая в земле, 4—5 (9) см длиной и 1,5—2 см толщиной, цилиндрическая, немного утолщённая книзу, сплошная, жёлтая или желтовато-зеленоватая, у основания покрытая мелкими буроватыми чешуйками.
Споровый порошок белый, споры 6—8 × 3—5 мкм, эллипсоидно-овальные, гладкие, бесцветные.
Соседствует с похожей на неё по форме (кроме цвета шляпки и ножки) рядовкой серой.
Микоризный гриб; образует эктомикоризу с хвойными деревьями. Встречается в сухих сосновых (реже — смешанных) лесах на песчаных почвах (почему при приготовлении требует промывки от песка); растёт одиночно или группами по 5—8 штук. Обычен на песчаных и супесчаных почвах, соседствует с похожей на неё (кроме цвета шляпки и ножки) рядовкой серой. На открытой почве сосновых боров попадается в тот период, когда другие съедобные грибы уже «отошли». Гриб распространён и довольно обычен в умеренной зоне Северного полушария.
Период интенсивного плодоношения с сентября по ноябрь (до заморозков).
Зеленушка считалась условно-съедобным грибом, но после опубликования в 2001 году результатов исследования отравлений, подозревается в ядовитости[4][5]. Употребляется в пищу и заготавливается в любом виде. Перед обработкой гриб тщательно промывается. Зелёный цвет гриба сохраняется и после кулинарной обработки.
Имеются сообщения об отравлениях при употреблении большого количества зеленушек (1992—2000 гг., 12 случаев во Франции, 3 из них — со смертельным исходом)[4], а также в Польше[6][7]. Токсины, содержащиеся в зеленушке, предположительно, поражают скелетную мускулатуру, вызывая острый рабдомиолиз (миоглобинурию с почечной недостаточностью). Последующие исследования показали мио-, кардио- и гепатотоксичность Tricholoma equestre для лабораторных мышей при продолжительном употреблении[8]. Симптомы отравления включают мышечную слабость, боль, судороги, тёмный цвет мочи.
Также в зеленушке были найдены антикоагулянты.[9]
Зелену́шка (лат. Tricholoma equestre) — гриб рода Трихолома (рядовка) семейства Рядовковых. Своё название получил за зелёную окраску, сохраняющуюся даже после варки.
Синонимы:
Русские: рядовка зелёная, зелёнка, желтушка, рядовка золотистая, рядовка лимонная. Латинские: Agaricus equestris L. basionym Tricholoma flavovirens (Pers. ex Hoffm.) S. Lundell Tricholoma auratum Gillet Gyrophila equestris (L.) Quél. Glutinaster equestris (L.) Earle и др.Tricholoma flavovirens
(Pers. :Fr.) Lund.
キシメジ(黄占地、Tricholoma equestre)は、ハラタケ目キシメジ科キシメジ属キシメジ亜属キシメジ節のキノコ。アカマツ林、コナラ林、ミズナラ林等に生える。傘は黄色く、褐色の細かい鱗片がある。中央は鱗片が多い。ひだはやや黄色でやや疎。柄も黄色く、下部に褐色鱗片が多くある。肉は無臭で弱い苦味がある。おひたし、ホイル焼きなどで食用にされるが、欧州で中毒の報告があるので要注意。類似種にシモコシ、カラキシメジがあるが、シモコシは無味、カラキシメジは辛味があり触ると変色する。
キシメジ(黄占地、Tricholoma equestre)は、ハラタケ目キシメジ科キシメジ属キシメジ亜属キシメジ節のキノコ。アカマツ林、コナラ林、ミズナラ林等に生える。傘は黄色く、褐色の細かい鱗片がある。中央は鱗片が多い。ひだはやや黄色でやや疎。柄も黄色く、下部に褐色鱗片が多くある。肉は無臭で弱い苦味がある。おひたし、ホイル焼きなどで食用にされるが、欧州で中毒の報告があるので要注意。類似種にシモコシ、カラキシメジがあるが、シモコシは無味、カラキシメジは辛味があり触ると変色する。